Scrisoarea lui Aleksandr Soljenitin liderilor Uniunii Sovietice. Occidentul îngenunchiat (II)

Occidentul îngenuncheat

Nici cel mai bun şi neînfricat profet nu ar îndrăzni după războiul din Crimea, şi mai târziu, după cel japonez, nici în 1916 sau în anii 1921, 1931, 1941, să facă vreo aluzie la o asemenea perspectivă ambiţioasă: că se apropie momentul când toate marile puteri europene vor înceta să existe ca o forţă fizică serioasă; că liderii lor vor face orice concesii pentru a obţine îngăduinţa liderilor viitoarei Ruşii şi chiar vor concura pentru aceasta, numai ca presa rusă să înceteze să-i certe; şi că acestea vor slăbi în aşa mod, fără a pierde vreun război, încât ţările autodeclarate "neutre", vor căuta orice ocazie pentru a ne mulţumi şi a ne acompania; că visul etern despre strâmtori, fără a se realiza, nu va mai fi actual — atât de departe va păşi Rusia în Marea Mediterană şi spre oceane; că frica de pierderi economice şi grijile administrative inutile vor fi argumente împotriva expansiunii ruse în Occident; şi chiar cea mai mare putere transatlantică, ieşită din cele două războaie mondiale, ca un măreţ învingător, lider şi întreţinător la umanităţii, va pierde brusc războiul cu o ţară asiatică mică, îndepărtată, va fi afectată de divergenţe interne şi slăbiciune morală.

Într-adevăr, politica externă a Rusiei ţariste nu a avut niciodată succese comparabile. Chiar învingând în marele război european împotriva lui Napoleon, ea nu şi-a extins puterea sa în Europa de Est. S-a apucat să suprime revoluţia maghiară - în favoarea Habsburgilor, a asigurat spatele frontului prusac în 1866 şi 1870, neluând nimic ca recompensă, adică fără interes participând la extinderea teritoriilor germane.

Dimpotrivă, singura se implică în războaiele balcanice şi turce, pierdea, şi deţinând resurse impresionante nu a îndeplinit visul cercurilor sale conducătoare privind strâmtorile, cu toate că în ultimul război dezastruos a păşit anume cu acest obiectiv principal.

Deseori Rusia se trezea în calitate de executor al ordinelor străine, deloc ale sale. Mulţimea de gafe în politică externă au avut loc din cauza lipsei calculelor practice a vârfurilor, a diplomaţiei birocratice şi greoaie, dar pe de altă parte, aparent, şi din cauza unei anumite cantităţi de idealism în concepţiile conducătorilor, care îi împiedica să urmeze în mod constant egoismul naţional.

De toate aceste puncte slabe, însă este scutită diplomaţia sovietică. Ea ştie cum să ceară, să obţină şi să ia, cum niciodată nu a putut ţarismul. În funcţie de realizările sale reale, ea ar putea fi chiar genială: în 50 de ani, cu doar un singur război de proporţii, câştigat nu în cele mai bune poziţii — ridicându-se de la ţara devastată de turbulenţele războiului civil la o superputere, în faţa căreia tremură lumea întreagă. Unele momente se evidenţiază uimitor abundând cu reuşite.

De exemplu, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, atunci când Stalin, fără dificultate, învingându -l pe Roosevelt, l-a devansat şi pe Churchill, nu că a luat tot ce a vrut în Europa şi Asia, dar, probabil, a depăşit propriile aşteptări, primind de la ei uşor încă şi sute de mii de cetăţeni sovietici din Austria şi Italia, care se opuneau vehement faţă de revenirea în patrie. Dar au fost cedaţi prin înşelăciune şi forţă de aliaţii loiali occidentali. Nu mai puţin faţă de succesele lui Stalin, trebuie să recunoaştem şi succesele diplomaţiei sovietice din ultimii ani: lumea occidentală ca o forţă unică importantă a încetat să se confrunte cu Uniunea Sovietică, dar chiar parcă încetează să existe. Găsind în sine unitate, putere şi curaj pentru al doilea război mondial şi încă capacităţi de ieşire din colapsul de după război, Europa, aparent s-a epuizat pe o lungă durată. Puterile victorioase în lipsa vreunui factor extern au slăbit şi s-au istovit.

În vârful acestor reuşite uimitoare mai puţin se acceptă careva păreri sau rezerve. Acum, desigur, este cel mai inoportun moment pentru a veni cu sfaturi sau avertismente. La momentul succeselor evidente cel mai dificil va fi să va refuzaţi în continuare de acestea, să va autolimitaţi, reajustaţi.

Dar prin asta şi se deosebesc înţelepţii de nechibzuiţii, ei acceptă sfaturile şi considerentele precaute înainte de situaţiile de necesitate critică. Dar şi în aceste succese pe departe nu tot timpul există motiv pentru autoadmiraţie. Slăbirea catastrofală a lumii occidentale şi întregii civilizaţii occidentale pe departe nu este doar succesul diplomaţiei sovietice, ci este în principal rezultatul crizei istorice, psihologice şi morale a întregii culturi şi a sistemelor de credinţă, care a început în Renaştere, şi a primit o definiţie mai înaltă la iluminaţii secolului XVIII. Analiza crizei date — este în afara acestei scrisori.

Şi încă în succesele noastre poate fi văzut - nu putem să nu vedem! - două eşecuri uimitoare: printre toate succesele noi singuri ne-am cultivat doi duşmani feroce, din ultimul război şi viitorul război — Wehrmacht-ul german şi acum China lui Mao Zedong. Pe wehrmacht-ul german, ignorând Tratatul de la Versailles, l-am ajutat să facă rost pe poligoanele sovietice de primele cadre ofiţereşti, de primele aptitudini şi teoria războiului modern, asalturi de tancuri şi trupe aeropurtate, care au prins foarte bine mai târziu, în armata lui Hitler în termeni lor restrânşi de pregătire. Dar cum l-am educat pe Mao Zedong, în locul vecinului iubitor de pace, Chiang Kai-shek şi l-am ajutat în cursa nucleară - această poveste este mai aproape, mai cunoscută. (Nu aşa vom eşua şi cu arabii?).

Şi iată că observăm aici, un lucru important, pentru ceea ce urmează: eşecurile nu rezultau din greşelile diplomaţilor noştri, nu din greşelile generalilor noştri, dar din EXECUTAREA EXACTA A INSTRUCŢIUNILOR marxism-leninismului: În primul caz — a face rău imperialismului mondial, în al doilea caz — pentru a sprijini mişcarea comunistă din străinătate. Considerentul naţional, în ambele cazuri era lipsă.

Ştiu foarte bine că vorbesc cu realişti extremi şi nu voi face apeluri în gol: oh, de-am împrumuta măcar puţin puţin din ghinionismul diplomaţiei ruse vechi! Sau: a ferici lumea prin încetarea de a ne amesteca în viaţa ei. Sau: vom verifica fundamentele morale ale victoriei noastre diplomatice — ea va aduce Uniunii Sovietice putere eternă, dar va aduce bunătate reală populaţiei sale?

Eu vorbesc cu realiştii extremi şi cel mai simplu ar fi să spun pe nume pericolului, pe care îl cunoaşteţi mai bine ca mine, şi demult priviţi în acea direcţie neliniştit şi corect că tulburător: China.

Nu contează cum triumfaţi acum, indiferent cum va înălţaţi - dar trebuie să ţineţi minte şi să învăţaţi că în întreaga istorie a lumii încă nu a existat (şi nu va fi niciodată) o astfel de forţă, la care nu s-ar găsi antidot.

Conform proverbului nostru: aşchia nu sare departe de trunchi. În acest caz — 900 milioane de aşchii.

va continua ...

Aleksandr Isaievici Soljenitin (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, Rusia, d. 3 august 2008, Moscova) romancier rus, dizident anticomunist, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1970. Lucrarea sa Arhipelagul Gulag în 3 volume, despre viaţă şi moarte în lagărele sovietice consternează intelectualitatea occidentală cunoscătoare doar a sistemului concentraţionar nazist, şi năruieşte imaginea orbitoare despre paradisul bolşevic, construită cu atâta trudă de agenţii de influenţă ai Cominternului, ai PCUS şi ai KGB-ului.