Sclavia modernă

“Sunt liber?” . Asta ar trebui să fie prima întrebare a unei fiinţe conştiente. Pentru orice persoană care nu se află în detenţie penală răspunsul este evident. Este o întrebare ciudată, dar totuşi oare chiar suntem liberi? A fi liber să te deplasezi de acasă le servici şi înapoi, a fi liber să plăteşti un sfert de salariu la hiper-market ? Se numeşte libertate să lucrezi 50 de săptămâni din an pentru două de concediu?

Eu nu cred că există nici măcar o singură fiinţă cu adevărat liberă în această lume. Cel puţin nu la modul în care văd eu libertatea. Ce este chiar şi mai trist, este ca nimeni nu realizează închisoarea, nimeni nu realizează temniţa. În trecut sclavii, iobagii şerbii erau ţinuţi într-o cuşcă şi munceau pentru mâncare. Sclavii moderni îşi plătesc cuşca şi cu bruma ce mai rămâne îşi iau de mâncare.

Fiinţa umană, deşi este presupusă liberă, are foarte puţine lucruri la care are puterea de decizie. Fiinţa umană a ajuns un număr, un procent pentru marile corporaţii şi fiecare din noi participăm la un asemenea experiment global. Periodic sunt create noi nevoi pentru fiinţa umană, nevoi ce sfârşesc prin a fi considerate unanim indispensabile. Coloşi corporatişti plătesc persoane cu sume ridicole pentru a ne băga în cap că ne trebuie lucrul x sau lucrul y. S-a început cu radioul, apoi a fost televizorul, şi printr-o ciudată întorsătură de situaţie, cele două să ne dicteze ce ne “trebuie” şi ce nu. Ce este vital şi ce nu. Televizorul ne spune ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, pe cine să plăcem şi pe cine să urâm. Dacă nu aveai calculator acum 10 ani, nu era nimic anormal. Acum nu concepem viaţa fără el. Exemplele pot continua cu telefonul mobil şi alte gadgeturi ce ne controlează viaţa, deşi acum câţiva ani puteam trăi excelent fără ele. Puteţi să motivaţi că societatea evoluează, dar eu aş fi mai sceptic. Oare chiar evoluează ? Oare aceste dispozitive, ce sapă pe zi ce trece distanţe tot mai mari între fiinţele umane, pot fi numite “evoluţie”?

Suntem ţinuţi într-o sclavie a minţii şi a nevoilor artificial create, totul pentru a alimenta buzunare fără fund a corporaţiilor. Ce este mai dureros, este că tuturor ni se pare normal. Să vă dau un citat din manualul de marketing de la şcoală:

“Puterea cumpărătorului de a decide ce? când?, de unde? etc. să cumpere a devenit discreţionară, iar firmele cunosc destul de bine acest lucru. A intra prea mult în detalii legate de veridicitatea sau falsitatea unor nevoi nu reprezintă, din punct de vedere al ştiinţei marketingului, decât un demers ideologic, fapt recunoscut de altfel şi de specialişti în teoria economică.”

“Puterea cumpărătorului de a decide ce? când?, de unde? etc. să cumpere a devenit discreţionară, iar firmele cunosc destul de bine acest lucru. A intra prea mult în detalii legate de veridicitatea sau falsitatea unor nevoi nu reprezintă, din punct de vedere al ştiinţei marketingului, decât un demers ideologic, fapt recunoscut de altfel şi de specialişti în teoria economică.”

Deci într-un banal manual şcolar putem afla că nu noi luăm deciziile. Imaginaţi-vă câte tactici de manipulare mentală se găsesc în cărţi special scrise pentru asta. Ce mi-a sărit în ochi din pasajul de mai sus este următorul fragment: “Puterea cumpărătorului de a decide ce? când?, de unde? etc. să cumpere a devenit discreţionară, iar firmele cunosc destul de bine acest lucru.” Cum adică “discreţionară” ? Sunt la discreţia firmelor? Păi dacă eu nu decid ce cumpăr, de unde şi când, atunci cine decide? Şi revenind la ideea de libertate, dacă eu nu decid aceste lucruri, oare mai sunt eu un om liber? Dacă însăşi puterea decizională a unui om, însăşi voinţa şi deci implicit conştiinţa şi liberul arbitru ale unei persoane pot fi alterate după bunul plac al cuiva, oare suntem noi liberi?

Dacă cumperi o marcă de ciocolată sau alta nu prea ne afectează prea mult că ne este încălcat dreptul la alegere, dar cine poate spune unde se opreşte totul? Oare aceeaşi tactică, nu poate fi folosită atunci când sunt alegeri "democratice" într-un stat sau altul ? Ştiind toate acestea, cum putem şti că “aleşii noştri” chiar sunt ai noştri sau nu cumva am fost manipulaţi subliminal să-i votăm? Existând toate aceste mecanisme de îndoire a minţii, numite pompos cu nume diferite gen PR, advertising sau marketing strategic, Oare chiar ne putem decide soarta singuri? Sau suntem nişte marionete nesătule, într-o lume mercantilă, făcuţi să creadă că fără achiziţia ultimului model de telefon viaţa noastră se termină? Aş vrea să spun că am răspunsul la toate astea, dar nu-l am. Acum nici nu mai ştiu sigur dacă îmi place culoarea albastru sau dacă doar am fost programat să-mi placă de vreo firmă ce face ambalaje albastre? Ce mă doare mai mult este că nu ştiu deosebirea dintre gândurile mele autentice şi ce e băgat acolo de alţii; nici nu ştiu dacă e vreo deosebire. Pentru că şi eu sunt un sclav în capitalism.

P.S. Îmi vin în minte acei mari asceţi din istoria României numiţi neaoş şi pustnici. Oameni care au schimbat ideea “trebuie să am aia” cu “am deja totul în interiorul fiinţei mele”. Oameni care nu au căutat în exterior sau în achiziţii împlinirea ci au căutat-o în interior. Acei oameni sunt cu adevărat liberi. Liberi de comenzile altora, liberi de condiţionările mentale ale unor tipi dubioşi, liberi de barierele psihologice impuse de o societate defectă. Probabil nu-ţi mai trebuie nimic altceva atunci când te găseşti pe tine cu adevărat. Contrar opiniei publice, libertatea nu este o condiţie a corpului fizic şi posibilitatea de a te mişca nestingherit, ci o condiţie a dimensiunii mentale. Au existat oameni închişi în lagăre comuniste, ce erau mai liberi ca fiecare dintre noi şi asta înseamnă mare lucru.