Despre frumos şi copii

Acum câţiva ani ziarul Washington Post a încercat un experiment foarte interesant. Într-o staţie de metrou, la oră de vârf a fost pus un violonist să cânte. Aproape nici o persoană nu s-a oprit măcar treizeci de secunde să-l asculte. Lumea trecea grăbită, cu excepţia copiilor care rămâneau înmărmuriţi, dar renunţau în cele din urmă împinşi de părinţi. Filmările din staţia de metrou au arătat că unii copii erau târâţi efectiv de părinţi, dar capul lor era întors către virtuosul muzician. În cele 45 de minute în care a performat, doar 6 persoane au zăbovit să-l asculte şi a strâns aproximativ 35 de dolari „bacşiş”.

Scopul experimentului era dacă omul de rând, într-un mediu oarecare percepe frumosul. Acel violonist nu era un oarecare, ci era Joshua Bell unul dintre cei mai buni muzicieni ai planetei şi cânta la un Stradivarius de 3.5 milioane de dolari, cele mai melodioase arii de Bach. Concertele le ţine toate cu „casa închisă” şi în medie un loc în sală la o reprezentaţie de a sa costă în jur de 100 de dolari. Totuşi doar 6 persoane din miile care s-au perindat pe acolo, în plin rush hour , au poposit să-l asculte. Concluzia redactorilor de la Washington Post suna cam aşa: Dacă nu avem un minut să ne oprim şi să ascultăm cel mai bun muzician al lumii, interpretând cea mai bună muzică scrisă vreodată, la cel mai minunat instrument creat de mâna omului, atunci oare câte alte lucruri ne scapă?

M-a mişcat profunzimea concluziei. Eu am renunţat de mult să mai am aşteptări de la alţii, deci nu i-am judecat. Unicele mele aşteptări sunt de la propria-mi fiinţă şi imediat am făcut un simplu exerciţiu de imaginaţie. Eu ce aş fi făcut dacă mă aflam în acea staţie de metrou, la acea oră? Bineînţeles că aş fi mers mai departe nepăsător. Prins în grijile zilnice, în micimea vieţii cotidiene numită abstract de unii rutină, pierdem din vedere chestiile cu adevărat frumoase, chestiile cu adevărat înălţătoare. Ce este poate mai trist este ca nimeni nu mai ştie să deosebească frumosul de grotesc, morbidul de sublim şi talentul adevărat de kitsch. Totul este un amalgam de noţiuni confuze şi amestecate cu care ne bombardează zilnic societatea şi în mintea fiecăruia este un haos. Totul „omogenizat” cu goana după bani, graba către servici, trecând absenţi prin viaţă, ca nişte carcase goale, fără suflet.

Revenind la experimentul din Washinghton, ce m-a frapat mai mult ca orice, a fost faptul că cei mai tineri reprezentanţi ai rasei noastre au simţit valoarea artistică autentică când au văzut-o. Beneficiind de un fel de memorie ancestrală, copiii ştiau că în faţa lor este un lucru preţios, un moment rarisim de adevărată virtuozitate muzicală, un moment pe care ei ştiau să-l aprecieze mai bine ca orice adult. Copiii au minţile „curate”, încă nu sunt otrăvite de noţiunile societăţii în care trăim şi ce mi se pare fascinant, este că fără absolut nici o noţiune muzicală ei ştiau să recunoască actul artistic atunci când îl vedeau. Deci ca să recunoşti frumosul, nu îţi trebuie nu ştiu ce şcoală sau diplome pompoase în domenii estetice. Nu-ţi trebuie nimic. Este un simţământ lăuntric profund ce doar copiii îl mai ascultă. Dimpotrivă, cu cât ştii mai multe, cu cât cauţi să înveţi mai multe şi să stăpâneşti mai multe domenii, cu atât te îndepărtezi de simplitatea frumosului.

Dacă nu avem un minut să ne oprim şi să ascultăm cel mai bun muzician al lumii, interpretând cea mai bună muzică scrisă vreodată, la cel mai minunat instrument creat de mâna omului, atunci oare câte alte chestii ne scapă?

Mi-am dat seama că odată, pe parcursul vieţii mele şi eu am fost copil. Cândva, în timpuri aflate în negura memoriei, aş fi fost în stare să mă opresc în acea staţie de metrou şi să ascult fermecat acordurile fine de vioară. Ce s-a întâmplat cu mine? Ce s-a întâmplat cu noi, cu fiecare, de am permis copilului din interior să moară? I-am înăbuşit glasul inocent cu urletul raţiunii şi l-am îngropat fără drept de apel în nămolul maturităţii, în rânceda rutină zilnică, fără să realizăm că el este fundaţia primară a ceea ce suntem astăzi. Fără să realizăm că, odată cu îngroparea lui, nu vom mai şti niciodată ce este frumosul.