„Sa Pompìa”, un fruct citric antic din Sardinia [video]
alte articole
Călătoria nesfârşită în biodiversitatea care trebuie protejată ne conduce de această dată să cunoaştem Pompìa. Un citric tipic din Sardinia, Italia, care vine de departe, copil al chitrului (Citrus medica), al portocalei amare şi al lămâiţei.
“Sa Pompìa”, în dialectul sard, a fost catalogată mult timp ca Citrus monstruosa, din cauza aspectului său neobişnuit. Mai mare decât alte citrice mediteraneene, de formă neregulată şi grumoasă, galbenă ca o lămâie şi asemănătoare cu o chitră. În prezent, denumirea oficială este Citrus limon var. pompìa Camarda var. nova, în onoarea lui Ignazio Camarda, profesor de botanică la Universitatea din Sassari (Italia), care a încurajat clasificarea agronomică exactă.
Pompìa se găseşte numai pe insula Sardinia, în Baronia (o zonă geografică care include comunele Posada, Lodè, Torpè, Budoni, San Teodoro şi, mai ales, Siniscola). Plantele sale veşnic verzi înfloresc între lunile martie şi mai. Fructele se coc din noiembrie până în ianuarie şi trebuie culese la maturitate deplină. Produsul, după prelucrare, este disponibil pe tot parcursul anului.
“Sa Pompìa” dulcele tradiţiei
Citricele în cauză au un aspect asemănător cu cel al chitrului, dar multe caracteristici atât ale pomului, cât şi ale fructului nu corespund speciei. Pomul arată ca un portocal, dar ramurile sunt spinoase (spini cu vârfuri medii), ca cele ale lămâiului. Frunzele sunt mari, ovale, cu un apex convex.
Cea mai acreditată ipoteză de până acum îl defineşte ca fiind un hibrid dezvoltat dintr-o încrucişare între cedru şi lămâiţă, probabil în perioada medievală, în urma decadenţei agricole din zonele de coastă.
“Sa Pompìa” este unul dintre cele mai mari citrice cunoscute: circumferinţa sa, de formă neregulată, poate ajunge la 70 cm lungime; pieliţa, de culoare galbenă, este zbârcită şi bogată în tuberculi.
Fructele au o formă subglobuloasă, aplatizată la poli şi sunt mari: un fruct poate cântări până la 700 g. Baza este aplatizată şi adânc încreţită, cu un caliciu mic, divizat în mod regulat şi un peduncul greu detaşabil. Vârful este plat, uşor scobit, înconjurat de o areolă foarte evidentă, cicatricea stilară este mică. Epicarpul (pieliţa) este galbenă, mai intensă sau de culoarea chihlimbarului la fructele cu coacere târzie, este foarte încreţită, are nervuri longitudinale pronunţate şi este groasă. Unele fructe mai mici pot avea o suprafaţă netedă la maturitate avansată.
Pulpa este formată din 13-14 loji bine separate, este de culoare galben deschis, are o textură aspră şi vezicule mari şi stufoase.
Conţinutul de suc este modest, la fel ca şi cel de zahăr, în timp ce aciditatea este ridicată; numărul de seminţe se încadrează în valorile medii.
Pompìa are o legătură istorică foarte puternică cu teritoriul, deoarece îşi datorează supravieţuirea faptului că, numai în comuna Siniscola, această plantă a fost folosită la prepararea celor mai tradiţionale dulciuri ale oraşului, cunoscute sub numele de „sa Pompìa intrea” şi „s'Aranzata”.
“Sa Pompìa”, în variantele sale, a fost şi este încă un dulce exclusivist, rezervat cândva pentru câţiva şi oferit de obicei la ocazii festive speciale. La un moment dat, acesta a fost cel mai exclusivist şi binevenit cadou pentru martorii de nuntă şi naşii copiilor lor şi a fost întotdeauna considerat aproape un bun de lux, pe care puţini şi-l puteau permite, deoarece prepararea sa necesita multe ore de muncă şi ingrediente rare, cum ar fi mierea şi zahărul, fapt care a împiedicat răspândirea sa pe scară largă.
Pompìa este folosită pentru a face multe alte preparate alimentare, inclusiv panna cotta cu Pompìa, granita, îngheţata şi gemul de Pompìa. Pompìa întinsă pe carne este excelentă, deoarece potenţează contrastul de arome, iar sorbetul de Pompìa a fost făcut şi pentru a trece de la un fel de mâncare la altul, servind şi ca desert, desertul de la sfârşitul mesei fiind un excelent digestiv.
„Sa Pompìa intrea”
Dulciuri străvechi, de preparare complexă şi laborioasă, cu timpi de prelucrare foarte lungi. Este nevoie de cel puţin şase ore. Se începe prin a răzui partea superficială a cojii, astfel încât să rămână partea albă intactă, după care se face o mică gaură în corespondenţă cu pedunculul, se eliberează pulpa cu ajutorul degetelor sau al unei linguriţe, lucrând cu grijă să nu se deterioreze sau să se rupă coaja albă. Rezultatul acestei operaţiuni, care necesită îndemânare şi multă dexteritate manuală, este un fel de balon alb gol, care se fierbe mai întâi pentru a-l scăpa de excesul de aciditate şi apoi se scufundă într-o cratiţă care conţine miere, de obicei miere de millefiori.
Fructele acoperite cu miere sunt apoi fierte la foc mic, întorcându-le din când în când şi umplând în mod constant interiorul "balonului" cu miere, până când acesta capătă culoarea roşie chihlimbarie tipică. Îndulcirea cu miere atenuează aciditatea fructului, menţinând în acelaşi timp o aromă amară subtilă şi plăcută.
Fructele sunt apoi ambalate în borcane de sticlă sau de teracotă, acoperite cu gelatină alimentară sau cu miere nouă, care acţionează ca un conservant natural, şi sunt păstrate la adăpost de lumină şi de surse de căldură, astfel încât caracteristicile organoleptice rămân neschimbate, singurul lucru care se poate schimba fiind culoarea, care devine mai închisă în timp.
Fructul de Pompìa a fost şi este folosit şi în alte scopuri decât cel alimentar. Pulpa, inutilizabilă în acest sens, a fost folosită pentru a lustrui cuprul, alama şi aurul, deoarece sucul foarte acid corodează oxidarea şi, de asemenea, este folosită pentru curăţarea mâinilor, fiind un detergent excelent. De asemenea, trebuie remarcat faptul că acest fruct are caracteristici unice în specia sa, deoarece este foarte bogat în uleiuri esenţiale, care sunt utilizate recent în cosmetică şi în fitoterapie, deoarece Pompìa este un excelent reconstituant şi un remediu natural pentru tuse, dureri de gât, răceli şi lipsa poftei de mâncare.
Sardinia, un mic paradis în Marea Mediterană
Un documentar realizat de Davide Mocci pentru televiziunea italiană RAI GEO, prezentat în videoclipul de mai sus publicat pe Gan Jing World, povesteşte câteva dintre "particularităţile Sardiniei, unele rare, altele unice, natura plăcută din interiorul insulei, dar mai ales de pe coastele dominate atât de munţii care ies din mare, cât şi de plajele albe cu fundul nisipos. Caracteristicile climei şi ale reliefului insulei favorizează producţia a numeroase alimente excelente şi creşterea spontană a altora, în unele cazuri salvate in extremis, înainte de a dispărea cu totul, printre care se numără tradiţia străveche a culesului de capere în zona Cagliari şi creşterea fructelor Pompìa, acest citric necunoscut în altă parte a lumii, o adevărată raritate, exclusivă în Baronia, o zonă situată între mare şi munţi în estul Sardiniei. Originea acestui citric rotunjit, cu coajă umflată, este încă necunoscută, iar în documentar vom descoperi habitatul pomilor de Pompìa şi prepararea unui desert tipic obţinut prin prelucrarea citricelor după o reţetă străveche, transmisă pe cale orală".
Vă dorim vizionare plăcută!
Dacă am reuşit să vă transmitem pasiune pentru acest citric unic, necunoscut în altă parte a lumii, puteţi găsi informaţii mult mai detaliate pe site-ul oficial al Comune di Siniscola, folosit ca sursă principală, alături de GIFT şi Gan Jing World.
