S-a strigat din nou „Jos comunismul!”

Unii spun că nu mai e de actualitate să vorbeşti despre comunism, că e un subiect depăşit, că mai bine privim înainte spre ceea ce putem face, decât în urmă.

Că s-a strigat destul atunci, în '89.

Că a murit comunismul odată cu Ceauşescu.

Că sunt alarmişti cei care văd peste tot comunism şi mineriade.

Dar câţi vor să-şi mai amintească de cei care au fost ucişi pe când strigau „Jos comunismul!” în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Operei (Timişoara), atunci în '89? Şi cât s-a făcut de atunci încoace pentru a li se compensa gestul? Cât s-a explicat semnificaţia gestului lor? Cât s-a vorbit despre cei care au fost închişi în lagărele comuniste doar pentru că apărau nişte valori înalte sau propria identitate? Ce se ştie despre rezistenţa din munţii Fagaraşului? Dar despre cei luaţi în miez de noapte şi torturaţi apoi în beciurile securităţii? Cât s-a vorbit de cei vinovaţi de aceste crime? Cât s-a explicat de ce sunt aceste crime mai nejustificabile, mai fără sens şi mai monstruoase decât alte crime din istorie?

Cât se ştie despre toţi aceia care nu au avut altă vină decât că aveau un spirit liber, o conştiinţă pe care voiau s-o păstreze curată, înafara minciunii, terorii, răutăţii?

Crima este un laitmotiv când vorbim de comunism. Crima fizică, crima morală, crima împotriva unor oameni pe care i-ai cunoscut, crima împotriva unei umanităţi. O crimă continuă (cum o numeşte Petre Ţuţea) care nu încetează să facă victime, în fiecare zi undeva în multe locuri pe pământ. O crimă permanentă împotriva sufletului uman.

Problema cu regimurile care trec de la extremă dreaptă la extremă stângă, spunea Liiceanu este că scot tot ce-i mai urât în oameni şi că doar civilizaţiile line, care păstrează o pojghiţă a politeţii sociale sunt cele care nu dau spectacolul execrabil al căderilor, trădărilor, mizeriilor morale de tot felul.

Comunismul, mai spunea el, a fost ucis ca realitate în câteva ţări, dar fantoma continuă să existe, plus că ea se poate întrupa oricând, pentru că avantajul comunismului când vine pe lume şi accede este că beneficiază de un capital de utopie extrem de cuceritor. „Atunci când fluturi pe sub nasul oamenilor că toţi trebuie să fie egali, indiferent de efortul sau aportul pe care îl aduc în societate, această utopie poate să prindă realitate. Asta este drama comunismului - este o promisiune la pândă, o ameninţare la pândă.”

În aceste zile s-a strigat iarăşi „Jos comunismul!”, după 22 de ani. În Piaţa Victoriei, la protestul paşnic din faţa Guvernului. S-a cântat şi Imnul Golanilor.

Crima este un leitmotiv când vorbim de comunism.

Oamenii au ieşit iar în stradă. Mulţi dintre ei sunt dintre cei care au fost în Piaţa Universităţii în '90. „Comunism”, „stalinism”, „restauraţie”, „lovitură de stat”, au fost cuvinte prin care foştii „golani” ai Pieţei Universităţii au sancţionat noua guvernare şi noua preşedinţie interimară.

Scriitorul Pavel Şuşară spunea că trebuie găsite soluţii pentru „ieşirea din impasul în care ne-au adus staliniştii care acţionează acum în spaţiul public”:

„USL-ul e o formă de camuflaj, e o denumire conspirativă. Sunt de fapt stalinişti în cel mai adevărat sens al cuvântului. Tipul asta de ipocrizie, de minciună pe faţă, e caracteristic. Vedem cu toţii ce se întâmplă şi ei ies cu seninătate în spaţiul public şi ne prostesc într-un mod abject”.

Baconschi o definea ca un instinct totalitar care s-a trezit din nou în această alianţă conjuncturală. Alţii au numit-o lovitură de stat. Dar nu e totuşi straniu că cei care s-au aflat la putere până acum, ar fi putut - dacă condamnau comunismul mult mai ferm şi mai vocal decât au făcut-o - să demonteze toate practicile acestui „instinct totalitar” şi ale „loviturii de stat” de factură comunistă, astfel încât această (lovitură) să nu se mai fi produs?

De ce n-au făcut-o? De ce nu au condamnat comunismul până la capăt? De ce nu au scos la iveală crima lui imensă, care rămasă nespusă în clar, necondamnată definitiv, continuă să ne ucidă lent prin trăsăturile ei ascunse bine în mentalităţile noastre? De ce nu există şi alt muzee ale crimelor comunismului, înafara celui de la Sighet, măcar în judeţele localităţilor unde au fost cele mai îngrozitoare închisori: Aiud, Gherla, Piteşti, Râmnicu-Sărat, etc?

Cei care l-au apărat pe Năstase nu şi-au asumat, până în clipa de faţă, trecutul comunist, spunea Cristian Preda. Ei nu au spus încă „La revedere, Ceauşescu”. Nu mai e vorba de lupta simbolică, de discursul anti-comunist şi adversarii lui ci e vorba despre confruntarea dintre cei care cred că o justiţie funcţională înseamnă între altele că, dacă primul-ministru a greşit la un moment dat, merge la închisoare.

E lăudabil că s-au grupat pentru a forma o Dreapta care să apere valorile democraţiei şi ale statului de drept. Ar fi bine să reuşească. Dar nu cumva ceea ce le-ar aduce o victorie adevărată ar fi tocmai curajul de a expune clar acest trecut comunist? Nu ar fi acest lucru o exorcizare faţă de fantoma acestui trecut din care continuă să se alimenteze toţi cei care folosesc minciuna, controlul, instigarea, violenţa, înşelătoria, drept instrumente de putere? Cum ar mai fi posibile atunci încălcări ale legilor, subminări de putere, lovituri de stat?