Negustorii de iluzii şi lovitura de stat

Despre vorbitul în gol care prinde. Aşa ar trebui să se numească activitatea „politică” a USL-ului până la lovitura prin care au trecut în fruntea guvernului. Agenda, soluţiile lor pentru criză. Fără o ideologie, o linie şi un program politic tot ce au produs cât au reprezentat opoziţia a fost să îşi ascută limba criticând orice mişcare a preşedintelui şi a guvernului. N-au construit nimic, doar iluzii.

Lumea nu se îngrămădeşte decât în jurul negustorilor de iluzii, spunea Cioran.

Pentru Ponta, căderea PDL-ului a fost un „moment istoric”. „Împreună, USL am scos PDL din Bucureşti, şi e un moment istoric”, spunea atunci Ponta. Asta a fost „programul” lor politic. De atunci încolo, băiatul obraznic al politicii româneşti a considerat că totul îi este permis şi a început să se joace mutând instituţiile statului ca să-l servească pe el cât mai bine.

Atacul USL e anacronic dar periculos - e stilul stalinist al anilor '50 de acaparare a puterii: lupta de clasă, ura de clasă, instigare la dezbinare şi nelipsitul discurs că toate se fac pentru oameni şi în numele oamenilor.

Condamnarea lui Năstase cu toată tărăgănarea ei şi cu tot ridicolul simulacrului de sinucidere a zguduit şi ea nişte monştri. Iar cei cu păcate asemănătoare au înţeles ceva ce nu credeau că se va mai întâmpla în ţara românească: pot fi vulnerabili, expuşi şi condamnaţi în numele a ceva ce nu mai părea să aibă consistenţă fizică pentru ei: justiţia. Şi asta, cu toată puterea USL-ului din fruntea guvernului şi cu toată majoritatea lor parlamentară. Cu tot stilul lor agresiv de ocupaţie, de la cumpărarea traseiştilor din PDL, de la lovitura din Parlament când au răsturnat guvernul Ungureanu, până la subordonarea ISC, ICR, MO, încălcarea deciziei CCR, înlăturarea preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor, culminând cu propunerea de suspendare a preşedintelui ţării.

Că timpurile nu mai permit întoarcerea la bezna bolşevică şi democraţia originală a mineriadelor o arată supărarea Europei, care vorbeşte deja de sancţiuni.

Europa este intrigată. UE pune problema legitimităţii statului de drept în România, Consiliul European luat cu asalt de un premier care calcă în picioare Curtea Constituţională şi de un ministru de externe incapabil să înţeleagă ce se întâmplă la un summit, ce rol au ei acolo, tinde să ne scoată din rândul lumii din „lipsa standardelor minime funcţionării statului de drept”.

Cu toate investiţiile de încredere din partea Europei, cu toate eforturile făcute pentru aderare, România, numită întotdeauna „copilul problemă” al Europei tinde să devină acum un fel de copil nelegitim.

Resursele de încredere externă par epuizate pe zi ce trece. Uniunea Europeană nu e poporul român spălat pe creier, agonizând de aproape 70 de ani între frustrare şi sindromul Stockholm, popor pentru care pumnul de fier e bun pentru că, deşi îi dă mereu la cap, îi aruncă nişte resturi de mâncare şi-l pomeneşte în discursuri.

Europa e revoltată de cum se poate ca un premier care plagiază şi îşi falsifică CV-ul cu titluri nemeritate întoarce o lume pe dos şi tulbură apele făcând atât de mult rău şi totuşi e lăsat în continuare să-l facă.

Ambasadorul SUA atrage atenţia că suspendarea unui preşedinte „e un lucru serios” care va avea consecinţe dacă e făcută neconstituţional.

New York Times îl descrie pe Ponta drept un rival al preşedintelui, care subminează eforturile acestuia de punere în practică a măsurilor de austeritate FMI/UE şi pe care Ponta, ajutat de valul de nepopularitate din jurul preşedintelui îl poate doborî pe acesta fără a ţine cont de detaliile Constituţiei.

„Chiar dacă nu are succes, nu este o imagine frumoasă când un guvern democratic începe să se comporte ca un paria”, scrie cotidianul, întrebându-se dacă România nu este cumva o „altă Ungarie”.

Astfel, imaginea premierului aflat pe val, încrezător în susţinerea nelimitată a socialiştilor europeni începe să pălească. Constrâns de condiţiile impuse de FMI şi Banca Mondială, Ponta şi-a ameninţat chiar proprii miniştri cu demiterea dacă nu îndeplinesc obiectivele asumate cu aceste organisme.

Alte scrupule nu brăzdează fruntea netedă a premierului (de conştiinţă nu ne facem griji) care, blocând o funcţie a Curţii Constituţionale face tot ce poate să blocheze justiţia. Căci, odată ce s-a văzut că arestarea cuiva ca Năstase este posibilă, vorbele lui Voiculescu au devenit profetice - „Băieţi, ne paşte pe toţi puşcăria. Puşcăria pentru averi ilicite, pentru salarii la stat neruşinate, pentru rude angajate în instituţii” - îi urmăresc pe toţi.

Cum să nu vrei atunci să suspenzi un preşedinte sub al cărui mandat este posibil ca justiţia să funcţioneze? Mai rău pentru toată lumea, inclusiv pentru preşedintele însuşi a fost că nu a făcut ca procesul de condamnare a comunismului pe care l-a iniţiat, să fie funcţional. N-a continuat un demers unic în Europa, care ar fi exorcizat întreaga societate românească de fantoma comunismului. Ar fi fost greu, căci şi atunci, în vara următoare condamnării comunismului a fost suspendat, dar roadele s-ar fi văzut acum. Nu am mai fi asistat poate la circuri politice interminabile, pentru că am fi avut o societate civilă mai trează decât o opoziţie. Iată că acum, cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face („pentru români”, cum îi place preşedintelui să spună), rămas nefăcut, i se întoarce împotrivă. Nu doar de acum, de când cuplul adversar îi paşte locul de la Cotroceni, ci mai demult, dinainte de a se înconjura şi a promova în funcţii atâtea lichele, dintre care mulţi l-au trădat.

De altfel prăbuşirea fulminantă a PDL-ului s-a datorat în principal calităţii oamenilor care l-au compus. Până şi duşmanul a înţeles. „E un semn că dacă vom face ca ei vom păţi ca ei şi obligatoriu trebuie să învăţăm această lecţie”, reflecta Ponta, după alegerile locale.

Tot atunci, Antonescu, probabil jenat, că nu mai există ca partid, ci ca o anexă, a fost mai rezervat, spunând că va bea abia după prezidenţiale. Azi, ca şef de Senat, (şi când ar trebui să fie mai jenat ca oricând de felul în care a ajuns să obţină această poziţie), în ajunul deciziei de suspendare a preşedintelui visează cu ochii deschişi: spune că va fi un preşedinte discret. În rest, nici el nici Ponta nu mai comentează nimic despre cele 7 păcate capitale pentru care USL-ul a decis că Băsescu trebuie izgonit. Formulate ca nişte acuzaţii nedublate de probe concrete, cele 7 motive de suspendare arată ca o literatură.

Cu toate astea , suspendarea preşedintelui, un obiectiv pentru care au răsturnat lumea cu josu-n sus, e un pas înainte spre a-şi vedea visul cu ochii. Căderea lui Băsescu ar fi pentru ei forma lor maximă de succes. Oamenii slabi îşi confundă adesea propria raţiune de a fi cu un anume scop de atins în viaţă (de regulă nu prea înalt). Astfel îşi închipuie că vor dobândi realizarea maximă a condiţiei lor terestre, premisă pentru care şi-au pus la bătaie toate idealurile dar şi toate scrupulele şi calităţile umane. Apoi, nu vor mai avea nimic de oferit, nici măcar iluzii. Vor deveni proprii lor negustori de iluzii.