Dreptul de a avea o Dreapta

Să vorbeşti despre Dreapta şi valorile de dreapta în România era, până acum, ca şi cum ai fi mers pe un teren minat. Era un subiect delicat, la fel ca şi tema sa opusă - comunismul. Exista acolo aceeaşi reticenţă de a spune lucrurilor pe nume, o teamă de a nu trezi nişte monştri ai trecutului care ar arunca o altă lumină asupra prezentului. Nici despre statul de drept, despre supremaţia legii, despre liberalismul economic nu s-a prea vorbit, decât în abordări elitiste.

Şi totuşi în momentele de mai mare agresivitate a stângii noastre, PDL-ul, (de fapt partea lui reformistă, în principal) şi-a declarat poziţia sa de dreapta. Cu atât mai mult în aceste zile frământate. Astfel că, iată, ca o opoziţie faţă de acţiunile invazive de stânga, asistăm acum la o regrupare a forţelor de dreapta în România. A apărut Iniţiativa Civică de Centru Dreapta, iar alte două grupări de dreapta (Fundaţia Creştin Democrată şi Noua Republică) şi-au dat mâna.

„Asistăm la o escaladă, la o incredibilă poftă de putere, prin gesturi de stat”, declara recent Mihail Neamţu, liderul Noii Republici. „Nimic din ceea ce se întâmplă azi nu ne mai poate spune că aparţinem unui stat de drept.”

Apărarea statului de drept, a democraţiei şi a justiţiei sunt câteva obiective generale declarate pe agenda Dreptei (a formaţiunilor de centru-dreapta, mai exact) intrată recent în arena politică.

Va reuşi aceasta să le impună în societate? Va şti să lupte pentru îndeplinirea lor? Va crea un curent de opinie pozitiv, va stimula o emulaţie constructivă în societate? Cum se vor polariza oamenii?

Stânga sau Dreapta? Politici sociale sau liberalism clasic? Vom ajunge oare să decidem pe criterii ideologice? Căci nu criteriul ideologic, nu concepţia politică au fost la noi hotărâtoare pentru aderarea la un partid. Realitatea e mult mai primitivă. Traseismul politic, atat de flagrant în ultimile luni, confirmă acest lucru. Despre ce crez de dreapta (sau de orice fel ar fi el) poate fi vorba la cineva care îşi trădează formaţiunea şi trece în tabăra adversă ademenit de bani sau funcţii?

Şi apoi, însăşi alianţa circumstanţială dintre un partid de stânga (PSD) şi un partid a cărui tradiţie ideologică îl reclamă de centru-dreapta (PNL), demonstrează altceva decât simpatii pe linie ideologică faţă de un partid.

Dar orice călătorie de mii de kilometri începe cu primul pas, spunea Lao Tzu. Dreapta sau centru-dreapta trebuie să înceapă de undeva şi în România. Încercările ei de a se impune după anii '90, prin partidele istorice - PNŢCD şi PNL- s-au izbit de „comunismul cu faţă umană” al lui Ion Iliescu care ţinea concentrată, prin FSN-ul său, întreaga putere în stat. Blocate de acesta, infiltrate şi denigrate pentru a-şi pierde orice influenţă, partidele istorice au ieşit progresiv din scena istoriei. Rămas doar cu numele, formă fără conţinut, PNL–ul, în alianţa sa nenaturală cu un partid de stânga, e un instrument prin care liderii săi îşi joacă miza puterii.

Ieşită din coasta Stângii, timorată de aceasta la fiecare pas, Dreapta nu a fost niciodată dreaptă în România.

Cu cele două forţe de opoziţie (mai mult de putere decât ideologică), peisajul general rezultat din confruntarea celor doua tabere, PDL şi PSD, ieşite din sciziunea FSN, arată dezolant: cu un stat disfuncţional, generator de mari inegalităţi, al cărui singur atribut pare a fi acela de a facilitata acumularea globală de capital prin exploatarea ieftină şi nestingherită a resurselor energetice şi umane şi cu un Parlament, anexă a guvernului (oricare ar fi acesta), complet decredibilizat. Partidele, renunţând la orice pretenţie ideologică şi subordonate intereselor personale şi de grup, nu mai pot oferi nici un fel de reprezentare.

Pe acest fond de tensiune generală, agresivitatea cu care USL a pus mâna pe putere, şi-a însuşit instituţii, a demontat în doar 4 zile atribuţiile Curţii Constituţionale, a revocat Avocatul Poporului, a schimbat rapid si controversat preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a suspendat şeful statului, a readus în mintea tuturor asocierea inevitabilă cu practicile tipic comuniste ale loviturii de stat şi ale subminării democraţiei prin încălcarea legilor şi încercarea de preluare a controlului absolut.

„Prima ameninţare pentru România o reprezintă posibila revenire a socialiştilor la putere în 2012”, spunea în 2011 Mihail Neamţu.

Spre deosebire de ceea ce înseamnă stânga în statele europene occidentale, pentru România, stânga a adus cu ea o permanentă ameninţare. Nu doar pentru că promovează statul maximal, extrem de costisitor (stat care consideră individul incapabil să-şi poarte singur de grijă şi se oferă să intervină legiferând în detaliu toate aspectele vieţii cotidiene şi dirijând, prin instituţii şi corpul de funcţionari, economia, sănătatea sau circulaţia pe drumurile publice), contestă necesitatea oricăror reforme, încurajează subtil pasivitatea, lipsa de performanţă şi mediocritatea, dar şi pentru că stânga a purtat în ea mereu vinovăţia unui trecut niciodată vindecat de rănile comunismului cu tot vidul său de valori, de conştiinţă şi de umanitate.

Soarta tristă a României constă în faptul că şi cea care a pretins a fi Dreapta nu a fost decât tot un fel de Stânga, dar colorată altfel. Guvernul Boc nu a acţionat ca o forţă de dreapta decât presat de FMI. Şi chiar şi aşa a eşuat în jumătăţi de măsură destul de des. Restructurarea sectorului bugetar nu e încă finalizată, sectorul privat nu a primit niciun ajutor, birocraţia şi clientelismul au fost descurajante, iar fiscalitatea, o povară pentru economie. Singurele măsuri cu adevărat reformiste, de dreapta duse la bun sfârşit de fosta putere sunt noul Cod al Muncii şi, în mare măsură, Legea pensiilor. Ar putea fi şi Legea Educaţiei. Şi justiţia care a început să funcţioneze independent de politic.

Dar cu toate acestea începuse să existe o disponibilitate spre reformă şi evoluţie, iar odată cu venirea guvernului Ungureanu, o altă deschidere spre viitor.

Din păcate, de două luni, energia lucrurilor s-a schimbat radical şi am intrat într-o zonă obscură, agitată şi confuză de unde suntem în cădere liberă.

Cristian Preda vorbea de prezenţa continuă în societatea românească a ruinelor comunismului. Spunea că parte din mentalităţi, unele instituţii abia acum se prăbuşesc, altele se naruie din când în când.

În contrast cu situaţia de acum două luni, ne dăm seama acum cât am pierdut. S-au pierdut lucruri construite cu eforturi de ani de zile. Un singur exemplu: credibilitatea noastră (aşa cum era ea) în Europa şi în lume.

Pe acest fond, apariţia unei opoziţii de dreapta (sau centru-dreapta) se impunea de la sine.

În această notă a avut loc semnarea acordului între Fundaţia Creştin Democrată (Theodor Baconschi) şi Noua Republică (Mihail Neamţu) la câteva zile de la lansarea Iniţiativei Civice de Centru Dreapta (Mihai Răzvan Ungureanu).

ICCD s-a născut dintr-o revoltă (după cum însuşi iniţiatorul ei a declarat) pe fondul răsturnărilor din ultima vreme, „care pun la îndoială stabilitatea statului şi a instituţiilor lui”. Iar unirea creştin-democraţilor cu republicanii, din necesitatea criticii asupra puterii abuzive. Scopul lor comun declarat este opunerea faţă de cei care au „capturat statul de drept.”

„Critica puterii e necesară”, spune Mihail Neamţu, citându-l pe Lord Acton, „pentru că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut.”

Există o lecţie a istoriei care trebuie învăţată. A tot fost amânată 22 de ani, iar acum, ignorarea ei aduce pericolul unei întoarceri în trecut.

„Comuniştii excelează în lovituri de stat”, spune Adrian Papahagi (Fundaţia Creştin Democrată). „Neputând să câştige alegerile în mod democratic ei dau lovituri de stat. Cum şi naziştii nu au ştiut să câştige alegerile decât prin lovituri de stat. Lecţia asta e.”

Cristian Preda vorbea de prezenţa continuă în societatea românească a ruinelor comunismului. Spunea că parte din mentalităţi, unele instituţii abia acum se prăbuşesc, altele se năruie din când în când. În acelaşi timp există o parte a elitei politice care n-a interiorizat cultura democratică, acea cultură a compromisului inteligent şi a dezbaterii deschise iar atunci când se întâlnesc ambiţiile si acest tip de cultură nedemocratică, o cultură a radicalismului politic şi a execuţiilor sumare, avem evident crizele regimului.

Contextualizând situaţia prezentă, Theodor Baconschi vorbea de o „restauraţie”, de o „a doua lovitură în cei 22 de ani”. Mihail Neamţu este mai tranşant şi spunea că modul în care stânga a pus mâna pe putere este „de factura comunismului de început, concentrând în ea întreaga agresivitate a celor care, declarându-şi deschis ura, restaurau o guvernare bazată pe luptă”.

Mihai Răzvan Ungureanu îşi păstrează încrederea că, de vreme ce există o iniţiativă de centru dreapta care îşi asumă valorile liberalismului economic şi ale conservatorismului în ceea ce priveşte politicile comunitare şi publice, „nu mai putem vorbi de comunism”.

Dreapta în România este la primii săi paşi. Va fi ea suficient de puternică să se desprindă de trecut şi să-şi găsească drumul propriu?

Va rezista tentaţiilor de putere? Vor reuşi oamenii care o formează să-şi subordoneze interesele personale unor interese mai mari? Vor putea ei să se sacrifice de dragul celor mulţi? Vor găsi ei un limbaj comun cu oamenii cu care vor să meargă alături?

Vor reuşi ei ca ceea ce coaguleză acum la nivel de centru-dreapta în Romania să devină o energie opusă ca forţă şi substanţă stângii actuale, să modernizeze cu adevarat statul învăţând continuu din lecţia amară a trecutului? Vor reuşi să mobilizeze societatea şi împreună cu ea să reaşeze performanţa, munca şi valorile pe locurile lor fireşti?