Piaţa Universităţii şi Piaţa Taksim – o paralelă
alte articole
În esenţă protestele din Bucureşti şi din Istanbul au avut la bază aceleaşi nemulţumiri: probleme care par la prima vedere să ţină de ecologie: să nu fie distrus un munte, respectiv un parc. Ulterior ambele mişcări de stradă au devenit un simbol pentru un segment de populaţie care vrea să-şi facă auzită vocea, care cere demnitate şi nu acceptă să fie tratată ca o populaţie de sclavi de către puterea politică.
În ambele cazuri au ieşit pe stradă mai ales tinerii, corporatişti, stângişti, artişti, care ştiu să folosească noile tehnologii, care se organizează pe Facebook, dar sunt dedicaţi cauzei şi în mediul offline. Sunt hotărâţi să meargă până în pânzele albe: în România pentru a salva Roşia Montană de o exploatare cu cianuri şi dinamitare a unui munte, care ar lăsa în urmă o catastrofă de mediu şi mai mulţi localnici fără locuri de muncă decât ar crea RMGC, iar în Turcia pentru a salva unul din spaţiile verzi din ce în ce mai atacate în Istanbul, unde se construieşte masiv.
Recent premierul Ponta s-a întâlnit cu omologul său Recep Tayyip Erdogan pentru a discuta despre parteneriatul strategic bilateral. Or fi avut timp să discute şi despre protestele din Bucureşti şi Istanbul, în cadrul cărora protestatarii le-au cerut ambilor demisia? Presa românească specula că Ponta s-ar fi dus să înveţe tehnici de dispersare violentă a manifestanţilor. Eu aş zice că Erdogan a învăţat de la Ponta cum discreditezi o mişcare nonviolentă şi legitimă, cum o ignori până în pânzele albe. Aici este principala diferenţă privind modul de reacţie al celor doi lideri la protestele care în ambele ţări au fost nonviolente.
Premierul turc Erdogan a ordonat poliţiei să-i disperseze cu forţa pe protestatari folosind spray cu piper, gaze lacrimogene şi tunuri cu apă deşi aceştia erau paşnici. Mai mult, poliţia a început o adevărată vânătoare asupra celor care se refugiau de gazele lacrimogene în hoteluri şi a atacat şi aceste clădiri care deveniseră lazarete pentru răniţi. Au murit oameni, alţii şi-au pierdut ochii.
Erdogan a invocat obsesiv legitimitatea sa (obţinerea a aproape 50% din voturi în 2011 printr-un proces electoral democratic) şi şi-a mobilizat susţinătorii să organizeze contramanifestaţii care să arate că se bucură de susţinere. În plus, el i-a acuzat pe protestatari că sunt plătiţi de elemente străine pentru a destabiliza Turcia, că sunt terorişti, cerşetori. El a fost surprins că ideea sa asupra democraţiei majoritare, de fapt autocraţie, a fost respinsă de o parte a populaţiei. În concepţia sa, votul obţinut de putere înseamnă totul, Erdogan refuzând o societate pluralistă care recunoaşte drepturile şi libertăţile unei game largi de grupuri sociale şi politice.
”Declanşatorul protestelor a fost limbajul tot mai autoritar al premierului Erdogan şi stilul său tot mai autocrat de guvernare. În cei doi ani scurşi de la victoria în alegeri, el i-a alienat şi exclus pe cei care nu l-au votat (restul de 50%) prin retorica sa agresivă conservatoare, dar şi prin măsuri precum încercarea de a restrânge vânzarea alcoolului în magazine, de limitare a dreptului la avort şi prin declaraţii provocatoare că rolul femeii este nu să fie cetăţean, ci să fie mamă şi să aibă cel puţin trei copii. Acest refuz de a ţine seama de orice mod de viaţă diferit şi de orice părere diferită a contat mult în declanşarea protestelor”, îmi spunea într-un interviu reputatul analist turc Kerem Oktem.
În România, premierul Victor Ponta a avut un cu totul alt răspuns la proteste. S-a mirat şi el că bucureştenii ies în stradă pentru o localitate îndepărtată, în care mulţi dintre ei n-au fost niciodată. În campania electorală, promisese că dacă USL va veni la guvernare proiectul RMGC va fi sistat. Ajuns la putere, tot cu o majoritate zdrobitoare în Parlament, ca şi Erdogan, Ponta a jucat cartea legitimităţii. Dar altfel. A încercat să-i păcălească pe oamenii din stradă.
Oamenii au fost lăsaţi să protesteze, iar poliţia nu a dat în nicio zi impresia că ar fi gata de o acţiune violentă împotriva manifestanţilor. Ba mai mult, jandarmii au permis acestora de mai multe ori să ocupe Piaţa Universităţii şi Bulevardul Elisabeta. Ponta a vrut astfel să se asigure că protestul nu escaladează şi în multe alte oraşe ca în Turcia, unde violenţele poliţiei au crescut numărul protestatarilor anti-Erdogan, şi atrage şi mai mulţi oameni.
Următorul pas a fost ca protestele să fie discreditate de televiziunile politice gen Antena 3, RTV aflate în slujba puterii. Protestatarii au fost catalogaţi de ziarişti de toate culorile politice ca fiind ecologişti dezaxaţi, stângişti, hipsteri, microfaună şi în final plătiţi de Soros. Ca şi în Turcia, tăcerea majorităţii presei sau folosirea ei de către guvernanţi a fost menită să împiedice ca mesajul protestatarilor să fie înţeles de restul populaţiei, pentru ca aceasta să nu treacă de partea lor.
Pe de altă parte, Ponta a considerat că cea mai bună strategie este să-i ignore. Şi continuă să o facă şi în prezent. Nici nu-i gratulează cu epitete precum cele de sus sau cu altele precum Recep Erdogan, ci încearcă să minimalizeze protestul prin non-combat. Este tot o strategie pentru a nu risca să piardă capital politic. Preferă în schimb să paseze răspunderea către preşedintele Băsescu, să-l prezinte publicului pe acesta drept marele susţinător al proiectului, şi către Parlament, care trebuie să decidă asupra legii total neconstituţionale cu dedicaţie pentru RMGC.
Răspunsul lui Ponta la protestele din Piaţa Universităţii legate de Roşia Montană a fost total diferit de al premierului turc în cazul mişcării de ocupare a parcului Gezi din Istanbul. Ponta a vrut astfel să se asigure că protestul nu se escaladează şi în multe alte oraşe ca în Turcia, unde violenţele poliţiei au crescut numărul protestatarilor anti-Erdogan.
Constituirea comisiei speciale pentru Roşia Montană, care nu are definit un rol clar, este o încercare de a trece legea cu câteva cuvinte schimbate, sub o altă formă. Ponta se spală pe mâini, tot invocând majoritatea si legitimitatea Parlamentului, organul de reprezentare al poporului suveran, dar acţionează ca agentul corporaţiei.
De partea lor protestatarii boicotează comisia şi se gândesc şi ei să schimbe tactica. Am auzit oameni care încep să-şi pună întrebări ce alternative există la marşurile din fiecare duminică, după ora 18, prin oraş, care se pare că nu au niciun impact asupra guvernanţilor aroganţi, care stau la umbra unei majorităţi confortabile. Ca urmare, manifestanţii au alternat presiunea străzii cu comunicarea directă cu aleşii lor, prin întâlniri şi discuţii ale cetăţenilor cu parlamentarii. Au realizat că reprezentanţii sunt foarte versatili şi nu te poţi baza pe ce zic azi şi ce vor face mâine. Au aflat că mulţi dintre parlamentarii lor sunt paraleli cu problema Roşiei Montane şi că unii nu fac diferenţa nici dintre PIB şi bugetul de stat.
Prin urmare ce trebuie să facă un protest nonviolent pentru a avea succes măcar cu respingerea legii RMGC şi a interzicerii mineritului cu cianuri? Răspunsul la această întrebare este greu de găsit pentru că actuala clasă politică din România, găunoasă, coruptă şi îmbătrânită în rele, ar trebui schimbată radical pentru ca interesul naţional, nu cele individuale şi de clientele politice sau ale corporaţiilor străine, să primeze. Deci singura soluţie este ca Sloganul Roşia!Roşia! vine revoluţia! să devină realitate. Protestatarii care au îndurat oboseala, frigul şi ploaia cerând demnitate, trebuie să aibă curajul să atace sistemul şi să creeze o alternativă politică. Să-şi cucerească demnitatea care le este refuzată. Altfel, vor continua să fie conduşi de un alt Ponta, Şova, Barbu.
Actualul sistem corupt de putere nu este imuabil. Principele lui Machiavelli susţine că orice structură de putere se bazează pe obedienţa supuşilor. Odată ce obedienţa dispare, adică poporul refuză să se supună regulilor regimului, acesta din urmă îşi pierde puterea. „Prinţul care-şi face din supuşi un duşman nu poate fi niciodată în siguranţă; şi, pe măsură ce cruzimea sa sporeşte, puterea îi slăbeşte“.
Este adevărat că acest proces implică riscuri. În Turcia de exemplu, Erdogan a pornit o campanie de răzbunare împotriva celor care au protestat împotriva sa. Au fost arestaţi activişti şi jurnalişti, au fost concediaţi profesori care au luat parte la proteste, au fost deţinuţi studenţi. Scopul protestelor a fost însă atins cel puţin deocamdată – Parcul Gezi a rămas neatins, popularitatea lui Erdogan a fost serios şubrezită mai ales din perspectiva viitoarelor alegeri şi a dorinţei sale de a ajunge preşedinte, iar dominaţia totală a AKP asupra societăţii turce este abolită pentru că spiritul Gezi rămâne viu.
În România, jocul politicienilor este mai pervers pentru ca ei au o strategie clară, aceea a temporizării. Trag de timp pentru ca protestele să se epuizeze de la sine, oamenii să obosească şi să se întoarcă la casele lor, lăsându-i să continue ca până acum. Comisia face audieri, se discută cu miniştrii… totul în aşteptarea unui moment prielnic de a trece legea modificată şi cosmetizată pe şest. Ca urmare, protestatarii nu trebuie să se teamă să schimbe strategia. Să încerce noi rute de protest, să îmbrăţişeze Parlamentul într-un lanţ uman într-o zi în care aleşii sunt prezenţi la muncă, să poposească mai mult în faţa guvernului, cu sit-in-uri ca în Turcia. Vecinii bulgari protestatari şi-au asediat parlamentarii câteva ore în clădire şi au obţinut concesii precum scăderea preţului la energie.
Deja nu mai este vorba despre Roşia Montană, ci despre un moment care nu trebuie ratat pentru a schimba ceva în bine în ţara asta, sau mai bine zis pentru a elimina răul. Roşia Montana este România. Altfel va fi o revoltă ca oricare alta, o altă revoluţie care n-a fost să fie.
