O operă rar jucată, dar întotdeauna fermecătoare: “Nabucco” la ONB

Miercuri, pe 11 martie, la Opera Naţională din Bucureşti a avut loc prima reprezentaţie din această stagiune a operei “Nabucco” de Giuseppe Verdi. Pe un libret semnat de Temistocle Solera, subiectul operei îşi trage seva din istorisirile biblice ale prizonieratului iudeilor în Babilon, precum şi din drama în patru acte scrisă de autorii francezi Auguste Anicet-Bourgeois şi Francis Cornu, cu titlul Nabuchodonosor, în 1836. Titlul iniţial al operei muzicale l-a reluat pe cel al piesei de teatru, pentru că, mai apoi, să se numească doar “Nabucco”. Creaţia verdiană, împărţită, la rândul său, în patru acte, a fost prima oară prezentată publicului la Scala din Milano, pe 9 martie 1842, bucurându-se de un succes remarcabil.

În această reprezentaţie de la ONB, regia spectacolului, deja cu tradiţie am putea spune, i-a revenit domnului Hero Lupescu. Maestrul de cor Stelian Olariu a coordonat evoluţia grupurilor corale în această reprezentaţie, iar interpretarea orchestrală s-a aflat sub îndrumarea dirijorului Iurie Florea. Să privim acum câteva momente din acest spectacol, urmărind în acelaşi timp firul narativ de la baza micului univers muzical al operei “Nabucco”.

În faţa unui sfeşnic de tip "menorah", aici cu o formă mai puţin rafinată, îl găsim pe marele rabin Zaccaria – rol interpretat pentru prima oară de basul Marius Boloş – înconjurat de o mulţime înveşmântată în alb, corul armonizându-se în sincronicitate şi cântând într-o manieră echilibrată şi cu eleganţă. Prin mesajul său, în aria “D'Egitto là şu i lidi” personajul îşi îndeamnă comunitatea la credinţă în creatorul atotputernic, chiar şi în faţa iminenţei atacului oştilor babiloniene. Vocea domnului Boloş, prin natura sa rezonantă şi profundă, capătă un plus de întunecare a timbrului şi este foarte bine stăpânită. Impresia trebuie să fie cea a unei autorităţi morale şi a unui om marcat de o vârstă venerabilă, nu cea a forţei unui războinic, cum este cazul împăratului Nabucco. Cântul curgător al basului relevă seninătatea şi bătrâneţea, chiar şi în pasajele de blestemare a tiraniei “potopului” oştilor din Babilon. Tenorul Liviu Indricău, care îi dă viaţă lui Ismaele, cântă cu un bun control al vocii, potrivite unui personaj foarte tânăr, precum şi cu o frazare clară. În scena apărării Fenenei, fiica cea mică a lui Nabucco ţinută prizonieră de iudei, Ismaele îşi mărturiseşte iubirea pentru tânăra babiloniană, proiectând în cântul său acute percutante. Fenena este jucată de mezzosoprana Sorana Negrea, care redă trăirile eroinei cu dramatism în glas. Rolul Abigaille, care îi revine sopranei Anda Louise Bogza, invitată în cadrul reprezentaţiei, este cântat şi jucat convingător pe scenă. Vocea bogată în culoare a sopranei şi volumul său amplu, precum şi jocul scenic sunt adecvate rolului antieroinei răzbunătoare care îi va uzurpa tronul lui Nabucco. Cu o voce clară, metalică şi percutantă, dublată de prezenţa sa scenică marcantă, baritonul Ştefan Ignat dă viaţă personajului titular, ce intră în scena templului din Ierusalim, alături de armata sa de invadatori, pentru a-i aduce ruina.

În cel de-al doilea act, în faţa unor modele de forme plate ce reprezintă sfincşi babilonieni, are loc scena în care Abigaille îşi descoperă originea, ea fiind, în fapt, o sclavă crescută de Nabucco, nicidecum fiica suveranului. Monologul “Anch'io dischiuso un giorno” exprimă sentimentul tulburării şi mâhnirii profunde prin accentuările şi inflexiunile dramatice ale vocii, supraordonate fluxului verbal. Acutele pun în valoare căldura glasului, iar secvenţele de legato sunt redate convingător pentru starea afectivă a personajului. În fruntea evreilor prizonieri, Zaccaria cheamă slujitorii să aducă tablele legii în monologul “Vieni, o Levita”.Cântul este în mod expres lipsit de intensitate sentimentală, ceea ce este în ton cu rolul autorităţii religioase solemne asociate rolului. Glasul basului se împleteşte armonios cu fondul instrumental într-o cântare plină de eleganţă şi naturaleţe, încheiată printr-un sol grav în diminuendo. În scena în care Ismaele reuşeşte să scape de lapidare, odată cu anunţarea convertirii Fenenei la religia mozaică, vocea tenorului se individualizează bine faţă de corul masculin al evreilor furioşi. La revenirea lui Nabucco, el face o previziune funestă poporului israelit, prin care, în discursul cântat al baritonului, putem remarca marea versatilitate a vocii lui Ştefan Ignat, care în această secvenţă specifică, prin modulaţiile sale, oferă o pregnantă impresie a spaţialităţii. Odată cu episodul pierderii minţilor lui Nabucco, drept pedeapsă divină pentru sfidarea creatorului (Hybris ar fi spus vechii greci), jocul de scenă şi schimbarea manierei de cânt ale lui Ştefan Ignat, sunt executate natural şi foarte reuşite, fiind suficient să amintim flexiunile de tip piangendo ale glasului.

Scenele de balet, asociate dansurilor primitive de război ale oştenilor babilonieni, sunt, putem spune, executate cu eleganţă şi uşurinţă de către dansatori. Mişcările urmează caracteristica naivă a acestei categorii de dans, iar unii dintre balerini se individualizează ocazional în raport cu grupul.

Abigaille este acum, în actul al treilea, suverană a Babilonului, cu ajutorul complotului pus la cale de Marele Preot al lui Baal. Ea îl cheamă pe Nabucco, încă în delir, determinându-l să semneze condamnarea la moarte a întregului popor iudeu captiv, prin aceasta, aşadar, inclusiv a fiicei sale. Bas-baritonul Horia Sandu interpretează rolul preotului babilonian, vocea sa întunecată şi rece fiind potrivită rolului său de conspirator diabolic. Îngenuncheat în faţa sclavei devenite stăpâne, împăratul, prin contrast ajuns prizonier, nu reuşeşte să o înduplece pe cruda Abigaille să îi cruţe viaţa Fenenei. Nabucco îşi exprimă suferinţa în aria “Oh di qual onta aggravasi questo mio crin canuto”. Pe malul fluviului Eufrat, sclavii evrei îşi cântă speranţa într-un viitor luminat de ajutorul divinităţii cu celebrul episod coral “Va pensiero, sull'ali dorate”, tălmăcit cu măiestrie într-o interpretare echilibrată şi omogenă, sfârşită într-un prelung pianissimo. În finalul actului, bătrânul Zaccaria profeţeşte urgia divină asupra babilonienilor pentru crimele lor. Imaginile sinistre ale distrugerii invadatorilor sunt redate cu inspiraţie de vocea basului Marius Boloş, expresivă în sensul sugerării morbidului prin caracterul ei stins, întrucâtva impersonal, asemenea murmurului unei instanţe de judecată implacabile. Acest monolog, însă, îşi schimbă dramatic intensitatea, culminând într-o acută fortissimo prin care este prevestit triumful dreptăţii.

Ultimul act se deschide cu scena unei temniţe, unde ni se înfăţişează împăratul delirant Nabucco, încă aflat în prizonieratul instituit de Abigaille. Deodată, auzind corul babilonienilor ce anunţa iminenţa execuţiei fiicei sale, împăratul deznădăjduit începe a se ruga cu stăruinţă la Dumnezeul iudeilor, în monologul “Dio di Giuda”, cerând salvarea Fenenei şi jurându-se a-i sluji acestei divinităţi şi a construi temple în cinstea sa. Impresia condiţiei de rătăcire a minţilor lui Nabucco este una puternică, graţie expresivităţii jocului scenic al baritonului Ignat, mimând vertijul, nesiguranţa şi teama patologică, precum şi a inflexiunilor vocii sale, care iese uşor tremurată, plânsă şi stinsă. Imediat după rugăciune, când suveranului babilonian i se redă luciditatea şi forţa, sunt abandonate strategiile interpretative menţionate, vocea şi prezenţa scenică fiind acum marcate de fermitate, proiecţie şi energie, pe măsură ce Nabucco porneşte alături de oştile sale pentru a împiedica execuţia şi a elibera populaţia sclavilor evrei. Scena jertfirii Fenenei relevă, la nivelul interpretării mezzosopranei Sorana Negrea, naturaleţea mesajului cântat şi transpunerea emoţiilor în plan vocal. Înainte de căderea cortinei, intră Abigaille, care, printr-un tip de transfer, îmbătată de putere şi disperată de eşecul complotului său, înnebuneşte şi se otrăveşte. Înainte de a-şi da duhul în mijlocul evreilor eliberaţi de Nabucco, ea îşi recunoaşte vinovăţia şi roagă divinitatea să o ierte, în cadrul unei interpretări emoţionante. Eliberarea evreilor reprezintă, în această operă, triumful binelui, notă în care se încheie această reuşită reprezentaţie. Atât interpreţii, corul, orchestra, cât şi regia spectacolului, au meritat cu prisosinţă aplauzele şi aprecierea publicului.