“Falstaff” la ONB: lumea actuală tratată cu umor englezesc într-o montare inedită

Joi, 19 februarie, a avut loc premiera operei “Falstaff”, compusă de Giuseppe Verdi pe libretul lui Arrigo Boito, la Opera Naţională din Bucureşti. O commedia lirica având la bază două texte shakespeariene, anume, Nevestele vesele din Windsor şi Henry al IV-lea, adaptate de Arrigo Boito, "Falstaff" a fost ultima operă compusă de Verdi şi a cunoscut premiera absolută în 1893.

Aspectul inedit al reprezentaţiei de la ONB a fost dat de punerea în scenă realizată de regizorul britanic Graham Vick, care a urmărit să “actualizeze” contextul şi modul de viaţă al personajelor de comedie, transpunându-le în contemporaneitate, într-o societate dominată de consumerism şi decorespondentul său cultural-artistic, kitsch-ul. Regizorul, invitat la Bucureşti, este comandor al Ordinului Imperiului Britanic (CBE), co-fondator şi director artistic al Operei din Birmingham, deţinând, totodată, distincţii precum Premiul Royal Philharmonic Society, Premiul “Olivier”, precum şi Premiul "Abbiati", acordate pentru montările sale novatoare ale pieselor clasice. O altă celebritate din lumea muzicii clasice, dirijorul Operei de Stat din Viena Guillermo Garcia Calvo s-a aflat la pupitrul orchestrei, fiind invitat în mod expres de Opera Naţională din Bucureşti pentru această premieră.

Reprezentaţia actuală a operei “Falstaff” a vădit ironia şi umorul tipic britanic al regizorului, cu care au fost tratate aspectele societăţii actuale, cum ar fi căderea valorilor în derizoriu, fluxul sufocant de produse şi de publicitate, prostul gust şi multe altele. Astfel, încă de la începutul spectacolului, pe cortină am putut vedea “blazonul” Falstaff, care aducea cu o marcă de firmă, sau chiar cu o etichetă de bere: “Falstaff. Since 1459, By appointment to the Crown”. Aproape de marginea scenei, în faţa cortinei, zăcea un coş de gunoi cu sticle goale de alcool şi tot soiul de pungi.

Prima scenă a actului I îi înfăţişează pe Sir John Falstaff, pe valeţii săi Pistola şi Bardolfo, alături de înstăritul doctor Cajus. Hanul tradiţional unde îşi avea permanentul refugiu ‘cavalerul’ Falstaff ni se prezintă sub forma unui mediu al declasaţilor ce îşi duc traiul pe stradă. De altfel, scena era acoperită de gazon artificial. Prin contrast, în fundal era afişată o mare poză a unui “centru rezidenţial” din Windsor. În prim-plan, Falstaff stă pe o bancă obişnuită, asemenea celor de prin parcuri, în apropierea unui WC ecologic, un fel de ‘cameră de garderobă’ a acestui cavaler “cu greutate”. Nelipsit a fost şi un porc confecţionat din gazon artificial, bineînţeles, în ton cu silueta greu descriptibilă a “consumeristului” ‘cuceritor’ Sir John, înaintat în vârstă şi volum, în varianta sa actualizată.

De-a lungul întregului spectacol, baritonul Ştefan Ignat, care l-a întruchipat pe Falstaff, şi-a asumat cu mare naturaleţe identitatea acestui ‘erou’ comic, într-o interpretare omogenă şi lipsită de orice stridenţă a artificialităţii atât pe palierul actoricesc, gestual, cât şi pe cel vocal. Glasul amplu, întunecat şi percutant s-a potrivit de minune rolului în care baritonul şi-a făcut debutul în rolul Falstaff.

Scena care deschide primul act al operei îl înfăţişează, aşadar, pe impozantul cavaler, alături de cei doi valeţi ai săi Pistola şi Bardolfo, jucaţi de baritonul Iustinian Zetea, respectiv de tenorul Valentin Racoveanu, şi de doctorul Cajus, aspirant la mâna frumoasei Nanetta, al cărui rol îi revine tenorului Liviu Indricău. Doctorul este supărat de faptul că valeţii i-au furat banii, iar în acest tip de discurs cântat, vocea clară şi penetrantă a tenorului este adecvată, evidenţiindu-se în special în secvenţele accentuate.

Sir John, îngropat în datorii, a găsit că soluţia tuturor problemelor sale consta în cucerirea a doua femei înstărite. Drept urmare, el scrie o scrisoare de dragoste în dublu exemplar, modificând doar numele destinatarei şi îi pune pe valeţii săi să le înmâneze celor două doamne bogate: Alice Ford şi Meg Page. Deşi aflaţi la baza ierarhiei respectabilităţii, cei doi refuză cu aroganţă această misiune nedemnă, pentru că “onoarea” nu le permite să se coboare până într-acolo. Această remarcă ridicolă este pretextul unei pledoarii contra onoarei, “un simplu cuvânt”, pe care le-o ţine cavalerul devenit filosof epicureic, înainte de a-i “concedia” pe cei doi slujitori recalcitranţi, prin micul său monolog “L’onore! Ladri...” de la Hanul “Jartiera”, devenit acum, fără doar şi poate, hotel, prin adaptare la realităţile zilelor noastre.

În cele din urmă, scrisorile ajung, totuşi, la Alice Ford şi Meg Page – cărora le dau viaţă soprana Iulia Isaev, respectiv mezzosoprana Sorana Negrea – însă, cele două personaje fiind prietene, îşi citesc, amuzate, fiecare scrisoarea celeilalte, constatând cu stupoare impostura. Cvartetul vocal alcătuit din Alice, Meg, prietena lor Quickly şi Nanetta, fiica soţilor Ford, este unul dinamic, poliglosia personajelor fiind redată cu dezinvoltură interpretativă. Totul se desfăşoară aici într-un mediu al stridenţelor, unde piesa centrală este un autoturism de lux, ca într-o expoziţie de maşini, iar vestimentaţia este aleasă special pentru a ilustra natura capricioasă şi, pe alocuri, frivolă, a personajelor plasate într-o epocă hipermodernă. Ele hotărăsc să îi dea o lecţie cavalerului pentru cutezanţa să şi nespusa ‘sinceritate’ a sentimentelor. Drept consecinţă, Quickly devine mesagerul care îl va atrage pe Falstaff în cursa ce i se întinde de către cele două “neveste vesele” şi pline de maliţiozitate. Mezzosoprana Andreea Iftimescu intră într-o manieră convingătoare şi dezinvoltă în pielea personajului său duplicitar şi fermecător, de altfel, plin de “reverenţă” faţă de Sir John, dar care de două ori îl va ademeni pe cavalerul ‘cuceritor’ în cursă. Acum, Falstaff este anunţat că Alice Ford nu mai poate trăi fără el şi îi propune să vină la reşedinţa să, “intre orele 2 şi 3”, când soţul lipseşte de acasă. “Marele” seducător, desigur, acceptă invitaţia, peste măsură de încântat de calităţile sale ‘fireşti’, cărora nicio femeie nu le-ar putea rezista. Aşa cum exclamă domnişoara Quickly, aparent compătimitor faţă de fiecare “victimă” amorezată şi, implicit, laudativ faţă de marele... păcălit: “Povera donna!” Exemplificativ în acest sens este monologul eroului, prin care îşi parcurge el discursul autoelogiativ: “Va, vecchio John”.

În acelaşi timp, valeţii concediaţi se răzbună, pârându-şi fostul stăpân lui Ford, care vrea, la rândul său, sa îl înveţe minte pe Sir John, pentru obrăznicia planului său. Astfel, cei doi servitori se întorc spăşiţi, aducându-i lui Falstaff, drept semn de bunăcredinţă, o pizza la pachet, pentru a-i recâştiga încrederea bătrânului cavaler, care, apoi, este anunţat de sosirea unui anume domn Fontana, deţinătorul unei averi fabuloase. Interesat, Sir John cade în plasă şi este de acord cu propunerea acestui bogătaş, în fapt, soţul travestit al lui Alice Ford.

Drept Signor Fontana, Ford vine la Falstaff cerându-i ajutorul pentru a-şi seduce propria soţie. Astfel, drept recompensă avant la lettre, îi oferă “legendarului cuceritor” o valiză plină de bancnote. Plini de bucurie (unul din credinţa că soarta îi surâde, iar celălalt, că l-a prins pe primul în capcană), cei doi cântă ‘şlagărul’ “L’amore”, în care cele două voci baritonale se îmbină armonios. În această conjunctură, bravul cavaler se laudă cu întâlnirea pe care o va avea cu Alice. Ford, încă de pe acum pus în categoria păcălitorului păcălit, se crede înşelat şi are un acces de gelozie furibundă, suspectându-şi soţia de infidelitate. Astfel, în această primă scenă a actului II, ascultăm aria “E’ sogno? O realtà”, pe care o putem savura în interpretarea dramatică, dublată de comicul de situaţie, dar şi de vestimentaţie (Ford fiind îmbrăcat ca un jucător de golf), a baritonului Cătălin Ţoropoc. Vocea sa profundă şi omogenă în redarea registrelor, cu o cromatică întunecată a timbrului, se desfăşoară în acest monolog acuzator şi plin de conotaţii misogine şi de dorinţa răzbunării.

Între timp, Falstaff ajunge la reşedinţa soţilor Ford şi este întâmpinat cu căldură, dar şi viclenie de Alice. Cântul sopranei Iulia Isaev este unul rafinat, cu o bună dozare a intensităţii, adaptată în funcţie de necesităţile interpretative impuse de sensul textului, iar timbrul vocii este bogat. Acesta este momentul în care cavalerul, pentru a-şi spori încă şi mai mult puterea de “seducţie”, îşi cântă imaginea amintirilor tinereţii sale pe când se afla paj în slujba ducelui de Norfolk, chipeş şi “tras ca prin inel”: “Quand’ero paggio del Duca di Norfolk”. Efectul comicului de situaţie care iese din contrast stârneşte imediat râsul, în special când interpretarea acestor fraze ale lui Sir John este una plină de naturaleţe şi expresivitate, cum este cazul aici. Baritonul Ştefan Ignat vădeşte şi o mare versatilitate a vocii, a cromaticii tonurilor şi a intensităţii cântului, realizând un monolog plin de viaţă şi culoare. Înainte de a-şi duce planul la îndeplinire, deodată, Alice este surprinsă să constate că nu doar în glumă, ci chiar în realitate, soţul ei s-a întors furios acasă pentru a-l prinde pe presupusul ei amant. Iar Ford nu a venit de unul singur, ci însoţit de o duzină de jucători de golf, înarmaţi cu crose, precum şi de nelipsiţii paparazzi, înarmaţi, la rândul lor, cu camere de luat vederi. Pentru a scăpa, lucrurile decurgând volens nolens conform planului “nevestelor vesele”, Falstaff este ascuns într-un imens coş, doldora de rufe, doar pentru a ajunge azvârlit cu totul în apele Tamisei, spre hazul maliţios al tuturor.

În mod tragi-comic, ud până la piele, lovit, ciufulit şi plin de amărăciune, Falstaff condamnă răutatea şi lipsa de cinste a lumii, consolându-se cu căldura soarelui de dimineaţă şi cu un pahar de vin bun. Însă, deodată, apare, nici mai mult nici mai puţin decât tot domnişoara Quickly... Iniţial respingând-o supărat, incorigibilul Falstaff nu întârzie totuşi să îi cadă din nou în plasă. De această dată, el trebuie să se deghizeze în legendarul “vânător negru” a cărui stafie apare la miez de noapte în pădure, în mijlocul spiritelor ce bântuie Windsorul. În fapt, fără a şti, bravul cavaler va fi victima farselor răutăcioase ale soţilor Ford în cadrul unui bal mascat desfăşurat în toiul nopţii în Parcul Windsor.

Astfel, cel de-al treilea şi ultim act al piesei, are ca scenă parcul întunecat în care lumea este deghizată în spirite ale pădurii, elfi, stafii şi zâne. Odată cu acest bal, Ford decide să îşi cunune fiica, pe Nanetta, cu doctorul Cajus. Însă, ea, după cum am putut vedea încă din actul I, era îndrăgostită de un băiat simplu pe nume Fenton. Acesta din urmă, jucat de tenorul Ştefan von Korch, cântă cu eleganţă în frazare şi căldură monologul prin care îşi exprimă iubirea pentru tânăra Nanetta: “Dal labbro il canto estasiato vola”. La rândul său, fiica soţilor Ford, deghizată în regina zânelor şi interpretată de soprana Ana Cebotari cântă o altă arie a iubirii, în care invocă, totodată, “zânele” ascunse în ‘pădure’ să se facă văzute pentru a se dezlănţui în dans. În această arie, “Sul fil d’un soffio etesio”, putem observa supleţea şi fluiditatea cântului artistei, care interpretează monologul în timp ce este purtată pe braţele unor participanţi la bal întruchipând “spiritele codrului”.

Ajuns la ‘stejarul’ care trebuia să fie locul de întâlnire – numai că, în cazul de faţă, în locul copacului se află un uriaş porc din gazon artificial – bietul Falstaff este, în bezna nopţii, terorizat, bătut şi urzicat de spiriduşii răutăcioşi care nu îi vor da pace decât după ce îşi recunoaşte intenţiile nedemne ce l-au determinat să vină. Însă, nu numai Sir John cade pradă farselor. Planurile lui Ford de a-şi căsători fiica cu doctorul Cajus eşuează, întrucât costumele sunt schimbate, iar doctorul, şocat, se trezeşte căsătorit cu valetul Bardolfo. În tonul acestui halucinant qui pro quo, prin viclenia lui Alice, care cere binecuvântarea uniunii unui al doilea cuplu de către soţul ei, Nanetta ajunge să se mărite cu iubitul său Fenton, spre uimirea lui Ford. El, fireşte, acceptă până la urmă situaţia, iar toată lumea, păcăliţi şi păcălitori deopotrivă, celebrează.

Interpreţii, solişti, cor şi figuranţi, cântă şi râd, arătând cu degetele către oamenii din public, într-un final carnavalesc unde, pe fondul ultimelor acorduri forte ale orchestrei, printre râsete, din zona posterioară a uriaşei machete porcine ţâşneşte ‘apoteotic’ un jet de confetti, înaintea aplauzelor publicului, distrat peste măsură de această inedită producţie de operă, în premieră la ONB.

***

Dacă v-a plăcut acest articol despre spectacole de operă, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.