Misterul lui Ovidiu, cel surghiunit la Tomis

Publius Ovidius Naso s-a născut la 20 martie 43 î.e.n., la Sulmo, astăzi Sulmona /Aquila – Italia, şi a încetat din viaţă la Tomis, astăzi Constanţa – România. A fost unul dintre cei mai mari poeţi romani, cunoscut în limba română sub numele de Ovidiu. Trece drept unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horaţiu şi Vergiliu. A scris versuri în graiul getic, aşa că poate fi socotit printre cei mai vechi poeţi cunoscuţi pe meleagurile noastre.

Dacă e să ne luăm după o istorie mitică, primul mare poet al lumii a fost Orpheus, regele kyconilor, fiul regelui trac Oeagru şi al muzei Calliope. Desigur, se poate face uşor o apropiere între etnonimul kycon şi celebrul Kogaion al geţilor. Pe de altă parte, cetatea natală a lui Orpheus, consemnată în mituri, era Dion sau Diom şi există o ipoteză că acesta a fost chiar vechiul nume al cetăţii Tomis, având în vedere şi paronimia acestor toponime.

Aşadar, Orpheus ar fi putut fi şi primul mare poet al geţilor, mai ales că aproape toţi autorii antici pomenesc de aplecarea lor spre poezie şi muzică. Se spune că până şi legile şi le puneau în versuri.

Este interesant de consemnat că, de-a lungul timpului, pământul românesc a mai fost gazdă pentru mari poeţi străini, unii născuţi aici, alţii veniţi, din diferite pricini, unii de bună voie, alţii siliţi de împrejurări potrivnice: A. S. Puşkin, surghiunit la Chişinău; poeţii bulgari Liuben Karavelov, Hristo Botev şi Vasil Levski, activând pentru libertatea ţării lor; Petoffi Sandor, mort în bătălia de la Albeşti, aproape de Sighişoara, încercuit de trupele ţariste; Ady Endre, cel mai mare poet modern al literaturii maghiare, născut în satul Mecenţiu, comitatul Sălaj; marele poet german Nikolaus Lenau, născut într-un sat de lângă Timişoara, astăzi Lenauheim. Lista ar putea continua...

Tatăl lui Ovidiu aparţinea nobilimii şi-l destinase funcţiilor publice. Dar, după un studiu scurt al retoricii, Ovidiu s-a dedicat creaţiei artistice. După ce şi-a completat cultura la Atena, a întreprins împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, o călătorie în Sicilia şi Asia Mică.

Întors la Roma, a intrat în cercul literar condus de Messala Corvinus, ducând în paralel o viaţă extravagantă şi lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Înalta societate romană îi aprecia operele, iar printre protectorii poetului se afla însuşi împăratul Octavianus Augustus.

După moartea lui Horaţiu, în anul 8 î.e.n., Ovidiu a devenit cel mai cunoscut şi apreciat poet din Roma. În vreme ce poetul se afla pe insula Elba, în toamna anului 8 e.n., cu totul pe neaşteptate, fără o consultare prealabilă a Senatului, Augustus a decis surghiunirea lui Ovidiu pe ţărmul îndepărtat al Mării Negre, tocmai la Tomis.

Forma exilului său era relativ mai uşoară, „relegatio”, şi nu cuprindea clauza „aquae et ignis interdictio”, în sensul de proscris în afara legii. Peste surghiunul poetului plutesc încă mistere şi ipoteze... Motivele declarate de Ovidiu însuşi, că ar fi fost „carmen et error”, o poezie şi o greşeală, nu lămuresc cine ştie ce actul împăratului Augustus.

Mulţi cercetători au presupus şi presupun că poezia incriminată ar fi „Ars amatoria”, care ar fi venit în contradicţie cu principiile morale stricte ale împăratului; însă această operă fusese publicată cu câţiva ani înainte. În „Tristia”, Ovidiu se referă şi la faptul că ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă. Cercetătorii sunt de părere că poetul ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Iuliei, nepoata lui Augustus. Cu totul altceva a văzut însă poetul, cu mult mai primejdios decât aventuri amoroase!

Poetul surghiunit a încercat de nenumărate ori să obţină graţia lui Augustus, fără niciun succes. Chiar după moartea lui Augustus, urmaşul acestuia, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma. După cronica lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 e.n., la Tomis, unde a şi fost înmormântat. Această dată nu este însă sigură.

Din poemul calendaristic „Faşti”, versurile 223-226, reiese că în primăvara anului 18 e.n., poetul era încă în viaţă. Pentru lespedea sa funerară, Ovidiu a compus următorul text, în forma unei scrisori trimise soţiei sale („Tristia”, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum

Ingenio perii, Naso poeta meo.

At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,

Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”.

Textul, în traducerea liberă a lui Theodor Naum, este acesta:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul

Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent.

O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin”.

Din textul original, vedem că Ovidiu prefera să-şi spună Naso, mai ales că în limba geţilor, pe care poetul o învăţase, NASO însemna „Cel Legat; Cel Fermecat; Divinul; Care leagă” (cf. grec. naos "naos"; rom. naş; nojiţă), ca şi traco-moesianul Naissus, astăzi Niş, în Serbia. Împăratul Augustus avea o fire profund religioasă şi era puternic ataşat de tradiţiile romane. Desigur, citind „Fastele” lui Ovidiu, avea de ce să se mânie.

În loc de pietate şi evlavie, cititorul află din „Faste” aventurile amoroase ale zeilor romani, a căror imagine este adeseori grotescă şi caraghioasă. În acelaşi timp, Augustus insista pe reîntoarcerea la vechile şi austerele datini ale Romei. Se vede că şi de aici i s-a tras marelui poet surghiunul.

Este ciudat că, deşi se arătase până atunci foarte interesat de mitologie, în versurile scrise la Tomis Ovidiu nu pomeneşte absolut nimic de zeii geţilor! El descrie obiceiurile autohtonilor, îmbrăcămintea şi armele lor, relieful, clima şi vegetaţia între Dunăre şi Marea Neagră, ba chiar recunoaşte că a scris versuri în graiul getic. De ce, din toată opera poetului roman, tocmai aceste versuri s-or fi pierdut?

De ce poetul, care se arătase atât de sceptic în privinţa religiei romane, nu atacă şi zeii de la Dunăre? Aici este taina surghiunitului de la Tomis, pe care nici el, nici împăraţii Augustus şi Tiberius, nu au dezvăluit-o! Ovidiu fusese iniţiat în misterele divine ale tracilor nordici, adversari de temut ai conaţionalilor săi.

Printre altele, împăratul Octavianus purta titlurile de Augustus „Sacru”, rezervat în mod obişnuit sanctuarelor, şi de Pontifex Maximus „Preot Suprem”, atribuindu-şi astfel un statut de zeu. Urmaşul său la conducerea Romei îşi spunea Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus Pontifex Maximus, adică „Cezarul Tiberius, Augustul Divin, Fiul Pontifului Suprem Augustus”. Aşadar, şi Augustus şi Tiberius se credeau divini, iar supuşii lor erau obligaţi să li se închine ca unor zei!

Ei bine, Ovidiu a contestat calitatea de zei a împăraţilor Romei! Oricât a fost de riscant, el tot a lăsat un mesaj asupra adevăratului motiv al exilului său. Astfel, într-o rugăminte din „Pontice”, adresată de surghiunit tânărului principe trac Kotys, care era şi el poet, Ovidiu scrie:

Măcar acest lucru pactul cu tine mi-aduce:

Suntem amândoi închinători ai aceluiaşi sfânt.

Eu poet, îmi întind braţele rugătoare altui poet.

Aici e-aici! Cine era aceeaşi divinitate la care se închinau şi Ovidiu şi Kotys? Este evident că ultimul se închina la un zeu al neamului său trac. Dar de ce şi romanul? Să ne amintim că Ovidiu întreprinsese împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, o călătorie în Asia Mică, teritoriu exclusiv tracic până la colonizarea de către greci. În Asia Mică se remarcaseră mai multe regate tracice, între care cel mai strălucitor fusese cel al Frigiei.

S-a brodit ca o sintagmă tracică să conţină sunetele N, A, S şi O, adică numele poetului. Este vorba de VIRGINASO, atestată şi ca localitate getică în Scythia Minor, adică în Dobrogea, de Procopius din Caesareea. În limba tracă, expresia VIRG(H)I NASO însemna şi „Poetul Naso” (cf. alban. varg „vers”; vargezues „versificator”), ceea ce aparent era doar o confirmare din partea tracilor a talentului poetului. Aşadar, pronunţând sintagma respectivă, Ovidiu nu ar fi avut de ce se teme, la Roma fiindu-i recunoscut din plin talentul poetic.

Ca şi alte sintagme tracice, şi cea de mai sus se preta la mai multe interpretări. Astfel, pronunţată VIR GHIN A SO, ceea ce trebuie să-i fi raportat şi serviciile secrete romane lui Augustus, sintagma devenea deviza unui cult neagreat de Imperiul Roman, tâlcul ei fiind „Adevăratul Zeu e Sus” (cf. latin. vero „într-adevăr; a spune adevărul”; alban. hyjni „zeu; divinitate”; arab. djin „djin”; rom. a sui; sus).

De aceea, lămuriţi în privinţa acestui sens ce privea o mărturisire mistică a lui Ovidiu, nici Augustus, nici Tiberius, care se credeau zei, nu l-au iertat pe poet, acesta pierind şi fiind îngropat pe ţărmul aspru al Mării Negre. Zeul din această mărturisire, pe care poetul a învăţat-o încă din Frigia, este celebrul "Cavaler Trac", adică Zalmoxis.