Tradiţii româneşti: Natură, vânătoare şi magie

Cel mai vechi om modern (Homo sapiens sapiens) din Europa a fost descoperit în Peştera cu Oase, din România, pe lângă Anina. Specialiştii noştri l-au botezat Ion. Rămăşiţele lui, adică maxilarul inferior, au fost datate ca având o vechime aproximativă de 42.000 de ani.

Cu câteva sute de mii de ani înaintea lui Ion, strămoşii săi întrebuinţau deja arme de piatră şi începuseră să le perfecţioneze pe cele de os. Pe atunci, se spune, economia era „prădalnică”. Vânătoarea, înfăptuită în ceată, era principala sursă de hrană.

În Pleistocenul Inferior, au apărut primele unelte de vânătoare şi cules, destul de rudimentare, din aşchii şi bolovani de râu, cu o muchie tăioasă pentru cioplit, tăiat şi răzuit, atribuite aşa-numitei „Culturi de Prund”, din Europa până în Africa. Uneltele au evoluat spre „toporaşele de mână”, în forma sâmburelui de migdală, lucrate prin lovituri pe amândouă feţele. Atunci s-a ajuns şi la o împărţire naturală a muncii, vânatul fiind practicat de bărbaţi, iar culesul, de femei.

În Paleoliticul Superior, adică pe timpul lui Ion din Anina, Homo sapiens confecţiona cuţite, străpungătoare, răzuitoare şi dălţi lucrate prin aşchiere, având ambele margini ascuţite, şi realiza o puzderie de vârfuri de silex pentru suliţe de aruncat ori pentru săgeţile lansate cu propulsorul. Pe atunci a apărut şi prelucrarea osului, fildeşului şi cornului, pentru suliţe, harpoane, ace de cusut etc. Tot în Paleoliticul Superior se vâna şi cu arcul, după cum atestă descoperirile din Europa.

Încă de pe atunci, femeilor le plăcea să se împodobească şi se pare că deţineau o poziţie deosebită în societate, după cum sugerează descoperirea unor figurine antropomorfe şi a unor înhumări cu ocru roşu, precum şi a unor morminte cu podoabe ce au aparţinut unor femei.

Deja, din Paleoliticul Mijlociu, există mărturii privind grija faţă de morţi, prin depuneri de ofrande alături de defunct, ca unelte de piatră, dinţi de ren ori de cerb, coarne de capră de munte. Corpul era presărat cu ocru roşu. Încă de pe atunci, cei vii prinseseră darul de a percepe realitatea în culori, reproducerea artistică a activităţii productive, a oamenilor primitivi. Au rămas din acele vremuri reprezentări fantastice despre om şi realitatea înconjurătoare, prin magie şi totemuri.

În Paleoliticul Superior, se remarcă pictura şi gravura rupestră, de unde România a moştenit, printre altele, imaginea superbului cal de la Cuciulaţi. Sunt redate figuri de mamifere în mişcare – ca ursul, bizonul, calul, cerbul, ţapul de munte – combinate cu motive geometrice. Mai rar, apar figuri umane sau de păsări, dar nu şi plante.

Se pare că arta Paleoliticului Superior avea o funcţie preponderent magică. Omul preistoric credea că animalele sunt înzestrate cu puteri supranaturale, motiv pentru care se alcătuise un întreg ritual pentru vânător, care cerea voie, fie zeilor, fie chiar animalului vizat, să ucidă pentru a putea supravieţui, instituind şi primele jertfe, de obicei oferind o parte din vânat, îndeosebi ţeastă şi oase, acestea putând duce la (re)naşterea unei vieţi noi. Tradiţia de a cere iertare Cerului şi animalelor vânate s-a păstrat la vânătorii români până în veacul trecut.

Desigur, de la Ion din Anina şi până în vremea geto-dacilor, vânătoarea se perfecţionase continuu. Cât despre bogăţia vânatului, ţara noastră este şi astăzi în fruntea Europei. O capodoperă privind vânătoarea în Antichitatea noastră este o faleră de argint, descoperită la Surcea, judeţul Covasna, aflată acum la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Falera respectivă este lucrată în tehnica „au repoussee”, are formă ovală, iar pe ea se vede un călăreţ înarmat, înaintând spre dreapta. Pe cap are un coif, iar deasupra un şoim. La picioarele calului se află un câine. De aici, rezultă că dacii cunoşteau vânătoarea cu şoimi şi cu câini, practicată, şi în Evul Mediu şi în epoca modernă, numai de nobili, după ce terenurile de vânătoare din Europa au intrat în posesia celor înstăriţi.

Dar călăreţul de la Surcea era mai mult decât nobil, era cu certitudine aşa-zisul „Cavaler Trac”. Ceea ce e mai frumos este că scena de la Surcea s-a sublimat în colindele din judeţul Ialomiţa, unde se pune la cale o întrecere între calul şi şoimul voinicului, urmând ca învinsul să fie mutilat de ogar!

Spectaculoasă, într-o variantă din satul Sărăţeni, acelaşi judeţ, este calitatea divină a vânătorului, căruia ogarul i se adresează astfel:

Leroloi,

Stăpâne, stăpâne,

Drag stăpân al meu,

Fiu lui Dumnezeu!

După cum se ştie, nu numai elinii o numeau pe zeiţa vânătorii Artemis, ci şi tracii, care i-au înălţat numeroase monumente. O posibilă moştenire, în mitofolclorul românesc, a teonimului Artemis ar fi Herţina, zâna vânătorii, înregistrată de la vânătorul Gheorghe Botocică, tot din satul Sărăţeni.

Tradiţiile româneşti legate de vânătoare diferă după ţinuturi, chiar după sate. De exemplu, la Bobotează, prin părţile Galaţiului, lunca Şiretului şi pădurea Gârboavele sunt pline de vânători şi pescari, care se feresc de întâlnirea cu preoţii, având astfel noroc la vânat şi la pescuit. Obiceiul e străvechi şi provine din credinţa că, dacă un vânător sau un pescar e dat cu agheasmă de preot, el nu va mai avea noroc la vânătoare ori la pescuit. În acest caz, este norocul animalelor, fiindcă se crede că agheasma alungă duhurile rele din ele.

În alte zone se crede că, dimpotrivă, cine îşi vâră puşca în apă, la Bobotează, când preotul a făcut agheasma, va avea mult noroc la vânat, când va merge la vânătoare. Apoi, de Buna Vestire, vânătorii iau anafură, fac o gaură într-un pom sau străpung coaja unui copac, ascund anafura în trunchi şi închid locul, după care ţintesc pomul. Glonţul va nimeri în anafură şi va curge „sânge”, adică sevă. Este un semn că, peste an, vânătorul va avea noroc la vânătoare.

Cel ce ia parte întâia oară la o vânătoare primeşte „botezul”, ce constă din trei lovituri cu un băţ! Fiecare lovitură este însoţită de câte o urare, un sfat, o dorinţă etc. Un „naş” bun nu strică bucuria novicelui cu o bătaie bună, ci îl învaţă să respecte tradiţiile vânătoreşti, să iubească şi să respecte vânatul.

La începutul vânătorii în ceată, unii „cerşesc” câte un cartuş de la alt vânător, ca „să-i ia norocul”. Cei care ştiu povestea scot alicele dintr-un cartuş şi-l umplu cu fulgi de găină, îl sertizează şi „îl servesc cald” celui ce vrea să le ia norocul. Alţii lasă cam cât un sfert de pulbere, dacă e neagră e şi mai şi, pun gem sau magiun, iar la tragere rezultatul este un dezastru pentru cel păcălit; dacă e în câmp şi nu are la îndemână nuia, ca să cureţe ţeava, ceilalţi se sparg de râs, iar acela nu va mai cerşi în toată viaţa lui, cel puţin nu la acea grupă.

Acestea sunt glume, dar există şi obiceiuri ce reamintesc că vânătoarea este o pasiune nobilă. Astfel, vânătorii poartă o crenguţă sau o pană, la vânătoare, pe partea dreaptă a pălăriei. Cei care vânează cu câini, când moare un câine, îl îngroapă pe câmp şi trag câteva salve din arma de vânătoare. Alţii, când moare un vânător, îi pun în sicriu câteva cartuşe şi câteva din cele trebuincioase vânătorii. Să nu uităm că, din cea mai îndepărtată vechime, vânătorilor li se puneau în mormânt arme şi unelte de vânătoare!