"Klaus Iohannis, o nonentitate periculoasă, pleacă" - Cunoscut istoric britanic, bilanţ necruţător al mandatelor lui KWI

Cunosctutul istoric britanic Tom Gallagher face un bilanţ dur al mandatelor preşedintelui Iohannis. Într-o amplă analiză publicată pe Contributors, Gallagher arată că de acum fostul şef de stat Iohannis, care părăseşte astăzi Cotroceniul, a aruncat România într-o situaţie periculoasă "din cauză că nu şi-a putut ascunde plictiseală sau chiar dispreţul faţă de poporul român".

Istoricul opinează că fostul preşedinte a subminat Justiţia şi Armata şi "a transmis impresia, mai mult decât oricare alt predecesor al său, că politica era rezervată doar unui grup select, iar rolul poporului era să se obişnuiască cu ideea că lucruri dezagreabile li se vor întâmpla, indiferent dacă voiau sau nu".

"Cât de mare este exagerarea atunci când spunem că Klaus Iohannis şi-a aruncat ţara într-o situaţie periculoasă din cauză că nu şi-a putut ascunde plictiseală sau chiar dispreţul faţă de poporul român? Desigur, acest dispreţ a mers mult mai departe, extinzându-se şi asupra îndatoririlor de serviciu pe care şi le-a asumat în slujba naţiunii la preluarea mandatului prezidenţial pe 21 decembrie 2014.

Poate că există o doză de hiperbolă aici, dar cei care, chiar şi în prezent, încearcă să umfle artificial imaginea lui Iohannis vor avea dificultăţi în a construi o contra-naraţiune plină de detalii despre vigilenţa şi hărnicia sa. În realitate, acolo unde aceste trăsături pot fi identificate, ele au fost cu adevărat mobilizate doar în slujba intereselor sale personale de-a lungul ultimului deceniu.

Din ce în ce mai mult, după ce a fost ales, şi-a pus dorinţa de a se bucura pe deplin de beneficiile funcţiei mult deasupra nevoii de a păstra şi consolida o democraţie fragilă şi constant ineficientă.

Rămâne surprinzător faptul că a crezut că poate acţiona neglijent şi egocentric fără să îşi dea seama că vor exista consecinţe nefaste într-o ţară ca România, care acumulase deja numeroase probleme. Acestea includeau: un aparat de stat disfuncţional, care a risipit oportunităţile oferite de alinierea externă la entităţi şi actori statali occidentali; un sistem de partide care a atras adesea persoane periculoase pentru o democraţie tânără şi vulnerabilă; forţe extremiste aflate într-o continuă metamorfoză, inspirate de o triadă formată din Putin, Ceauşescu şi legionarii din perioada interbelică; un sector de informaţii fabulos dotat, dar esenţialmente parazitar, care şi-a neglijat îndatoririle esenţiale într-un mediu geopolitic periculos şi care a permis mult prea uşor forţelor marginale, nostalgice după vremuri mai întunecate, să se apropie tot mai mult de centrul puterii.

Pentru a agrava şi mai mult lucrurile, Iohannis a subminat sau sabotat instituţii care, sub predecesorul său departe de a fi perfect, dar incomparabil mai bun, Traian Băsescu, dobândiseră un nivel de competenţă care le oferea românilor încredere în direcţia în care se îndrepta ţara lor.

Mă refer la sistemul de justiţie şi la vigilenţa şi curajul unui corp de judecători care au adus în faţa instanţei şi au condamnat persoane lacome şi corupte din politică şi administraţia statului (inclusiv doi foşti prim-miniştri). În al doilea mandat al lui Iohannis, pe măsură ce corupţia a crescut din nou incontrolabil, astfel de procese au început să dispară.

A doua instituţie la care mă refer este armata. După aderarea României la NATO în 2003, aceasta şi-a dobândit rapid o reputaţie solidă, dar până în anii 2020 a început să fie percepută ca o instituţie nepotistă şi ineficientă, profund implicată în jocurile politice machiavelice. Aceasta este o alunecare periculoasă, mai ales într-o parte a lumii în care armatele politizate au făcut puţin bine şi mult rău. Responsabilitatea poate fi plasată fără îndoială la uşa comandantului său suprem, care s-a folosit de o figură militară de rang înalt pentru a zdrobi reformatorii din propriul său partid şi a impune ceea ce unii descriu acum drept o „democraţie militarizată”.

Cum şi-a imaginat Iohannis că va putea scăpa la nesfârşit cu recompensarea duşmanilor săi politici, zdrobirea reformatorilor care l-au ales de două ori şi slăbirea separaţiei puterilor în stat prin crearea unei coaliţii monstruoase între doi foşti rivali, menţinută unită doar prin festinul oferit de prada puterii? Evident, s-a simţit intangibil pe măsură ce se apropia sfârşitul ultimului său mandat permis de Constituţie. Opoziţia era redusă la Uniunea pentru Salvarea României, Ludovic Orban şi câţiva aliaţi, precum şi la extremiştii naţionalişti, suveraniştii auto-declaraţi, faţă de care a manifestat o nepăsare binevoitoare, chiar şi atunci când aceştia au acumulat influenţă nu doar în diaspora sau în regiunile afectate de războiul din Ucraina, ci şi în interiorul aparatului de stat, haotic şi bizantin", scrie Tom Gallagher.

Articolul integral poate fi citit aici.

Tom Gallagher este un istoric şi analist politic britanic, bine cunoscut pentru expertiza sa în Europa de Est, în special în România. A scris pe larg despre evoluţia politică a regiunii, naţionalism şi transformările post-comuniste. Gallagher este profesor emerit de ştiinţe politice la Universitatea din Bradford. A publicat mai multe cărţi despre transformările politice, sociale şi istorice ale României, printre care: România After Ceauşescu: The Politics of Intolerance (1996), Theft of a Nation: România Since Communism (2005), România and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong (2013).