Jurnalista Iulia Marin a murit la 32 de ani
alte articole
Iulia Marin, jurnalistă de politică şi investigaţie cu o experienţă de 11 ani, a încetat din viaţă la vârsta de 32 de ani, anunţă Libertatea, publicaţia la care Iulia lucra înainte de a se stinge din viaţă.
De-a lungul timpului, Iulia Marin a lucrat la Adevărul, PressOne, Recorder, Gândul şi, în ultimii 3 ani, la Libertatea.
Marţi, 18 aprilie, poliţiştii Secţiei 21 din Capitală şi proprietara apartamentului în care locuia au găsit-o pe Iulia fără suflare. Ea locuia singură în zona Uverturii din cartierul Militari. Cauzele decesului vor fi stabilite de medicii de la Institutul Naţional de Medicină Legală (INML) în următoarele zile.
Născută pe 30 aprilie 1990 la Piteşti, Iulia Marin s-a remarcat, încă din primii ani de presă, prin duetul care desăvârşeşte un jurnalist, scrie Libertatea. Scria simplu şi frumos. În 11 ani de meserie, ea a trecut pe la Adevărul, Pressone, Recorder, Gândul şi Libertatea. A început cu texte din sfera politică la Adevărul. Primul, pe 19 septembrie 2012, din politică externă. Legat de actele de tortură din închisoarea gruzină Gldani, care au declanşat proteste serioase în Georgia.
A trecut apoi la PressOne, unde, în 2015, a descoperit cine a fost femeia în rochie albastră. Izabela Odor, cercetătoarea luată pe sus de mineri pe 14 martie 1990. Imediat după ce-a împlinit 28 de ani, Iulia a ajuns la Recorder.
Extrem de talentată şi sensibilă, Iulia şi-a deschis total sufletul în faţa celor care o citeau. Pe pagina sa de Facebook, Iulia a scris despre lupta ei cu depresia, fiind un exemplu de putere de motivare şi capacitate de a lupta pentru încă o zi de viaţă, pentru încă o zi de normalitate. Iulia s-a luptat şi n-a renunţat să spere că va veni o zi în care va regăsi capacitatea de a se bucura...
Să îi fie drumul lin spre un loc unde existenţa nu doare!
Redăm ultima postare a Iuliei Marin:
"Număr, uneori, pe degete zilele 'bune'. Zilele în care mă simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: 'Nu renunţaţi, veţi găsi antidepresivul potrivit'.
E greu şi să nu renunţi. Al cincilea - sau al şaselea? - antidepresiv în mai puţin de patru ani vine la pachet cu speranţe noi şi, până acum, zero efecte adverse.
Dar stau şi mă întreb dacă nu cumva mă pregătesc pentru o nouă dezamăgire, vreun efect placebo, cine mai ştie?
Stau şi mă gândesc ce bizar e că viaţa mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanţă de care abia am auzit. Şi, când zic că viaţa mea toată, nu e nicio exagerare.
Am ajuns în punctul în care îmi e ruşine să mai vorbesc despre depresie sau să o invoc, în punctul în care nu mai înţeleg ce e în neregulă de nu mai pot funcţiona. 'Ca înainte', îmi şopteşte creierul meu. Sau măcar ca într-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează.
Am ajuns să urăsc însuşi termenul de 'depresie'. Îl reneg adesea, mă mint singură, ascult muzică, fac orice ca să schimb această stare. Şi ea nu se schimbă decât foarte rar.
'Nu renunţaţi, antidepresivul ăsta mi-a schimbat viaţa', a scris cineva despre substanţa pe care o iau acum, de câteva zile.
Aştept, aştept de patru ani să am din nou pasiune pentru ceva. Să nu simt greutate, orice aş face. O greutate atât de dificil de descris în cuvinte.
'Îţi va plăcea pastila asta, ajuta şi la concentrare, e şi pe anxietate', mi-a spus medicul meu.
Îmi doresc să îmi placă. Să mă 'ajute'. Să mă trezesc zâmbind, ca 'înainte'. Să pun puţină pasiune în ce fac, măcar puţină. Măcar din când în când, să nu mă mai ascund în spatele unei stări care nu vrea să plece.
Nu vrea, şi pace.
'Nu renunţaţi, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trăi'.
Citesc toate forumurile, în timpul meu liber, şi vreau să le cred. Să cred că există din nou plăcere, fie şi dintr-o pastilă.
