Jimmy Carter, fost preşedinte al SUA şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a murit

Jimmy Carter, cel care, în calitate de preşedinte al SUA, s-a luptat cu o economie proastă şi cu criza ostaticilor din Iran, dar a negociat pacea între Israel şi Egipt şi a primit mai târziu Premiul Nobel pentru Pace pentru activitatea sa umanitară, a murit duminică în casa sa din Plains, Georgia, informează Reuters. Avea 100 de ani.

Casa Albă a anunţat într-un comunicat de presă că preşedintele Joe Biden a dispus ca 9 ianuarie să fie o zi de doliu naţional în toate Statele Unite pentru Carter.

„Fac apel la poporul american să se adune în acea zi în locurile lor de cult respective, pentru a aduce un omagiu memoriei preşedintelui James Earl Carter”, a declarat Biden.

Carter, un democrat, a devenit preşedinte în ianuarie 1977 după ce l-a învins pe preşedintele republican în exerciţiu Gerald Ford în alegerile din 1976. Preşedinţia sa de un mandat a fost marcată de acordurile de la Camp David din 1978 dintre Israel şi Egipt, care au adus o anumită stabilitate în Orientul Mijlociu.

Dar a fost, de asemenea, marcată de o recesiune economică, de o impopularitate persistentă şi de criza ostaticilor din Iran, care i-a consumat ultimele 444 de zile de mandat. Carter a candidat pentru realegere în 1980, dar a fost înlăturat din funcţie de o majoritate covârşitoare, alegătorii adoptându-l pe Ronald Reagan, fostul actor şi guvernator al Californiei, adversarul republican.

Carter a trăit mai mult decât orice alt preşedinte al SUA. În general, a fost văzut ca un fost preşedinte mai bun decât a fost preşedinte - un statut pe care l-a recunoscut cu uşurinţă.

„Rolul său semnificativ în realizarea acordului de pace dintre Egipt şi Israel va rămâne gravat în analele istoriei”, a declarat preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi într-o postare pe X.

Centrul Carter a declarat că vor avea loc ceremonii publice în Atlanta şi Washington. Aceste evenimente vor fi urmate de o înmormântare privată în Plains, a spus acesta.

Ultimele aranjamente pentru funeraliile de stat ale fostului preşedinte sunt încă în aşteptare, potrivit centrului.

În ultimii ani, Carter s-a confruntat cu mai multe probleme de sănătate, inclusiv melanom care s-a răspândit la ficat şi creier. Carter a decis să primească îngrijire paliativă în februarie 2023 în loc să fie supus unei intervenţii medicale suplimentare. Soţia sa, Rosalynn Carter, a murit pe 19 noiembrie 2023, la vârstă de 96 de ani. El părea fragil când a participat la slujba memorială şi la înmormântare într-un scaun cu rotile.

Carter a părăsit funcţia profund nepopular, dar a lucrat energic timp de decenii pentru cauze umanitare. El a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2002, în semn de recunoaştere a „eforturilor sale neobosite de a găsi soluţii paşnice la conflictele internaţionale, de a promova democraţia şi drepturile omului şi de a promova dezvoltarea economică şi socială”.

Carter a fost un centrist în calitate de guvernator al Georgiei, cu tendinţe populiste, atunci când a ajuns la Casa Albă ca al 39-lea preşedinte al Statelor Unite. El a fost un outsider al Washingtonului într-o perioadă în care America încă se resimţea în urma scandalului Watergate care l-a determinat pe republicanul Richard Nixon să demisioneze din funcţia de preşedinte în 1974 şi l-a ridicat pe Ford din funcţia de vicepreşedinte.

„Sunt Jimmy Carter şi candidez la preşedinţie. Nu vă voi minţi niciodată”, a promis Carter cu un zâmbet de la ureche la ureche.

Rugat să îşi evalueze preşedinţia, Carter a declarat într-un documentar din 1991: „Cel mai mare eşec pe care l-am avut a fost un eşec politic. Nu am reuşit niciodată să conving poporul american că am fost un lider puternic şi hotărât”.

În ciuda dificultăţilor pe care le-a întâmpinat în funcţie, Carter a avut puţini rivali în ceea ce priveşte realizările ca fost preşedinte. A fost aclamat la nivel mondial ca un neobosit apărător al drepturilor omului, o voce pentru cei lipsiţi de drepturi şi un lider în lupta împotriva foametei şi sărăciei, câştigând respectul care i-a scăpat la Casa Albă.

Carter a câştigat Premiul Nobel pentru Pace în 2002 pentru eforturile sale de a promova drepturile omului şi de a rezolva conflictele din întreaga lume, din Etiopia şi Eritreea până în Bosnia şi Haiti. Centrul său Carter din Atlanta a trimis delegaţii internaţionale de monitorizare a alegerilor la urnele din întreaga lume.

Profesor de şcoală duminicală baptistă din sud încă din adolescenţă, Carter a adus un puternic simţ al moralităţii la preşedinţie, vorbind deschis despre credinţa sa religioasă. De asemenea, a încercat să reducă puţin fastul unei preşedinţii din ce în ce mai imperiale - mergând pe jos, în loc să meargă într-o limuzină, în parada de inaugurare din 1977.

Orientul Mijlociu a fost punctul central al politicii externe a lui Carter. Tratatul de pace Egipt-Israel din 1979, bazat pe acordurile de la Camp David din 1978, a pus capăt unei stări de război între cei doi vecini.

Carter i-a adus pe preşedintele egiptean Anwar Sadat şi pe prim-ministrul israelian Menachem Begin la reşedinţa prezidenţială Camp David din Maryland pentru discuţii. Ulterior, pe măsură ce acordurile păreau să se destrame, Carter a salvat situaţia zburând la Cairo şi Ierusalim pentru o navetă diplomatică personală.

Tratatul prevedea retragerea Israelului din Peninsula Sinai din Egipt şi stabilirea de relaţii diplomatice. Begin şi Sadat au câştigat fiecare un Premiu Nobel pentru Pace în 1978.

Până la alegerile din 1980, problemele primordiale au fost inflaţia de două cifre, ratele dobânzilor care depăşeau 20% şi creşterea preţurilor la benzină, precum şi criza ostaticilor din Iran care a adus umilinţă Americii. Aceste probleme au marcat preşedinţia lui Carter şi i-au subminat şansele de a obţine un al doilea mandat.

La 4 noiembrie 1979, revoluţionarii devotaţi ayatollahului iranian Ruhollah Khomeini au luat cu asalt Ambasada SUA din Teheran, i-au sechestrat pe americanii prezenţi şi au cerut întoarcerea şahului destituit Mohammad Reza Pahlavi, care era susţinut de Statele Unite şi era tratat într-un spital american.

Publicul american s-a raliat iniţial lui Carter. Dar sprijinul său a dispărut în aprilie 1980, când un raid de comando nu a reuşit să salveze ostaticii, opt soldaţi americani fiind ucişi într-un accident aviatic în deşertul iranian.

Ultima ruşine a lui Carter a fost că Iranul i-a ţinut pe cei 52 de ostatici până la câteva minute după ce Reagan a depus jurământul la 20 ianuarie 1981, pentru a-l înlocui pe Carter, apoi a eliberat avioanele care îi transportau spre libertate.

Într-o altă criză, Carter a protestat faţă de invazia Afganistanului de către fosta Uniune Sovietică în 1979 prin boicotarea Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova. De asemenea, el a cerut Senatului SUA să amâne examinarea unui acord major privind armele nucleare cu Moscova.

Neînduplecaţi, sovieticii au rămas în Afganistan timp de un deceniu.

În 1978, Carter a obţinut aprobarea la limită a Senatului pentru un tratat de transfer al Canalului Panama sub controlul statului Panama, în ciuda criticilor care susţineau că această cale navigabilă era vitală pentru securitatea americană. De asemenea, el a finalizat negocierile privind legăturile depline ale Statelor Unite cu China.

Carter a creat două noi departamente ale cabinetului american - educaţia şi energia. Pe fondul preţurilor ridicate la benzină, el a declarat că „criza energetică” a Americii este „echivalentul moral al războiului” şi a îndemnat ţara să adopte conservarea. „Naţiunea noastră este cea mai risipitoare de pe pământ”, le-a spus el americanilor în 1977.

În 1979, Carter a ţinut în faţa naţiunii ceea ce a devenit cunoscut drept discursul său despre „starea de rău”, deşi nu a folosit niciodată acest cuvânt.

„După ce am ascultat poporul american, mi-am amintit din nou că toată legislaţia din lume nu poate rezolva problema Americii. Ameninţarea este aproape invizibilă în mod obişnuit. Este o criză de încredere. Este o criză care loveşte chiar în inima, sufletul şi spiritul voinţei noastre naţionale. Eroziunea încrederii noastre în viitor ameninţă să distrugă structura socială şi politică a Americii”, a spus el în discursul său televizat.

În calitate de preşedinte, Carter, un om liniştit, s-a simţit stânjenit de comportamentul fratelui său mai mic, Billy Carter, care se lăuda că „am gâtul roşu, şosete albe şi bere Blue Ribbon”.

Carter a pierdut alegerile din 1980 în faţa lui Reagan, care a câştigat 44 din cele 50 de state şi a acumulat o majoritate zdrobitoare în Colegiul Electoral.

James Earl Carter Jr. s-a născut la 1 octombrie 1924, în Plains, Georgia, fiind unul dintre cei patru copii ai familiei. A absolvit Academia Navală a SUA în 1946, a servit în programul submarinelor nucleare şi a plecat pentru a gestiona afacerea familiei de cultivare a arahidelor.

S-a căsătorit cu soţia sa, Rosalynn, în 1946, o uniune pe care a numit-o „cel mai important lucru din viaţa mea”. Au avut trei fii şi o fiică.

Carter a devenit milionar, legislator al statului Georgia şi guvernator al Georgiei din 1971 până în 1975. A depus o candidatură modestă pentru nominalizarea democrată la alegerile prezidenţiale din 1976 şi şi-a depăşit rivalii pentru dreptul de a-l înfrunta pe Ford în alegerile generale.

Cu Walter Mondale drept contracandidat la vicepreşedinţie, Carter a fost impulsionat de o gafă majoră a lui Ford în timpul uneia dintre dezbaterile lor. Ford a declarat că „nu există nicio dominaţie sovietică în Europa de Est şi nu va exista niciodată sub o administraţie Ford”, în ciuda deceniilor de dominaţie.

Carter l-a devansat pe Ford în alegeri, chiar dacă Ford a câştigat mai multe state - 27 faţă de 23 ale lui Carter.

Nu toată activitatea post-prezidenţială a lui Carter a fost apreciată. Se spune că fostul preşedinte George W. Bush şi tatăl său, fostul preşedinte George H.W. Bush, ambii republicani, au fost nemulţumiţi de diplomaţia independentă a lui Carter în Irak şi în alte părţi.

În 2004, Carter a calificat războiul din Irak lansat în 2003 de tânărul Bush drept una dintre cele mai „grave şi dăunătoare greşeli făcute vreodată de naţiunea noastră”. El a numit administraţia lui George W. Bush „cea mai rea din istorie” şi a spus că vicepreşedintele Dick Cheney a fost „un dezastru pentru ţara noastră”.

Carter a făcut, de asemenea, călătorii în Coreea de Nord comunistă. O vizită din 1994 a dezamorsat o criză nucleară, preşedintele Kim Il Sung fiind de acord să îşi îngheţe programul nuclear în schimbul reluării dialogului cu Statele Unite. Aceasta a condus la un acord prin care Coreea de Nord, în schimbul ajutorului, a promis să nu repornească reactorul său nuclear şi să nu reproceseze combustibilul uzat al centralei.

Însă Carter a iritat administraţia preşedintelui democrat Bill Clinton, anunţând acordul cu liderul nord-coreean fără a verifica mai întâi cu Washingtonul.

În 2010, Carter a obţinut eliberarea unui american condamnat la opt ani de muncă silnică pentru intrarea ilegală în Coreea de Nord.