Istoricul Alexandru Zub, despre România după '89: Niciodată aşteptările nu sunt în perfectă concordanţă cu realităţile produse (interviu)

În cadrul jubileului de douăzeci de ani al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a avut loc joi, la Biblioteca Naţională din Bucureşti conferinţa de presă a academicianului Alexandru Zub intitulată „O Instituţie pentru România: Memorialul Sighet”. La eveniment au participat scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, fondatorii organizaţiei Alianţa Civică, precum şi Ioana Boca, directorul Memorialului Sighet.

De asemenea, conferinţa a marcat şi lansarea cărţii „Alexandru Zub la Sighet”, “o culegere a articolelor publicate despre Sighet, fiind atât un portret al istoriei, cât şi un autoportret”, după cum o descrie Romulus Rusan, şi vernisajul expoziţiei „Memoria ca formă de justiţie”, dedicată cărţilor editate de Fundaţia Academia Civică.

Cu această ocazie, un reporter Epoch Times a stat de vorbă cu Alexandru Zub, istoric şi fost deţinut politic în perioada regimului comunist, care, într-un interviu acordat publicaţiei noastre,a precizat, printre altele, ca în România au avut loc multe schimbări în ultimii 23 de ani, după Revoluţie, întâmplându-se „pe de o parte lucruri neaşteptate, pe de altă parte şi dezamăgiri, pentru că cei care au trăit aceste evenimente aşteptau să existe o perfectă concordanţă între aşteptări şi realităţile produse cu timpul”.

Academicianul a adăugat că în România „s-a produs o schimbare mult mai puternică şi mai categorică decât era de aşteptat în anul de graţie 1989”, ţara noastră înregistrând progrese semnificative prin aderarea la Alianţa Nord-Atlantică, în 2004, şi la Uniunii Europene la începutul anului 2007.

Epoch Times prezintă cititorilor noştri interviul integral cu istoricul Alexandru Zub.

Reporter: Ce aţi dori să le transmiteţi tinerilor şi românilor în general prin conferinţa pe care aţi susţinut-o astăzi, aici la Biblioteca Naţională?

Alexandru Zub: Expozeul meu era legat de un eveniment care priveşte o acţiune de importanţă naţională, aceea a creării unui institut al memoriei şi al cercetării istoriei recente care s-a închegat aici la Bucureşti şi s-a împlinit la Sighet. Acel Memorial care este de notorietate mondială acum şi care este menit să producă, pe de o parte analize punctuale legate de experienţa concentraţionară comunistă, iar, pe de altă parte, anumite analize şi anumite sinteze privitoare tot la acest interval dramatic al istoriei noastre. Cu alte cuvinte, o Românie postbelică, aceea care a văzut lichidându-se elitele noastre de pe toate nivelele şi de toate vârstele, elite care odată dispărute au lăsat un teren gol. Cel puţin o bună bucată de timp, până când s-au încercat recuperări "à rebours", cum spun francezii, recuperări cu privirea întoarsă spre trecut, recuperări care şi astăzi reprezintă elemente de program. Un Memorial Sighet reprezintă tot o asemenea instituţie, a istoriei şi a memoriei în egală măsură.

Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre cartea dumneavoastră „La Sighet”, prezentată în cadrul lansării? Ce semnificaţie are această lucrare în activitatea dumneavoastră de istoric?

Cartea adună conferinţe, expuneri făcute la Sighet, analize de tip istoriografic, făcute ca istoric, pe de o parte, dar şi ca un martor al epocii, pentru că eu însumi am trecut prin rigorile detenţiei din acei ani şi eram în măsură să depun şi mărturie personală.

Cu privire la situaţia României în ultimii 23 de ani de la Revoluţia din 1989, cum vedeţi istoric că au evoluat lucrurile. Cât de democratică este ţara noastră în prezent? În ce măsură a rămas sub influenţa comunismului?

Îmi cereţi mult să definesc în câteva cuvinte o situaţie extrem de complexă, pentru că ce s-a întâmplat la sfârşitul anilor '89 şi la începutul deceniului următor era ceva total neaşteptat. Nimeni n-a crezut că regimul comunist va sucomba aşa de rapid şi cu consecinţe atât de dramatice, atât de importante pentru restul. Pe de o parte lucruri neaşteptate, pe de altă parte şi dezamăgiri, pentru că cei care au trăit aceste evenimente aşteptau să existe o perfectă concordanţă între aşteptări şi realităţile produse cu timpul. Ori aceasta nu se întâmplă aproape niciodată în istorie, pentru că istoria se desfăşoară oarecum sub această lozincă „unde dai şi unde crapă”. Doreşti ceva şi iese altceva. Ţi-ai propus un lucru şi rezultatul nu este chiar identic cu ce ai aşteptat tu. Dar acesta este un rezultat cu care trebuie să ne împăcăm.

Oricum s-a produs o schimbare mult mai puternică şi mai categorică decât era de aşteptat în anul de graţie 1989. Din moment ce România a devenit între timp membru al Uniunii Europene, este membru al Alianţei Atlantice, şi-a adjudecat un sistem de securitate colectivă geopolitică cum n-a avut până acum niciodată, ori aceasta este extrem de important pentru cine vrea să judece lucrurile la scara istoriei, ceea ce înseamnă cu respect pentru adevăr, pentru măsură, pentru nuanţă.

Şi ce s-ar putea îmbunătăţi, pentru că aţi spus că au existat aşteptări foarte mari, iar rezultatele nu au fost cele sperate?

Memorialul Sighet este o instituţie a istoriei şi a memoriei în egală măsură despre o Românie postbelică, aceea care a văzut lichidându-se elitele noastre de pe toate nivelele şi de toate vârstele, elite care odată dispărute au lăsat un teren gol

Toate ar trebui îmbunătăţite, pentru că nu există soluţii desăvârşite în istorie. Ele se produc, se amendează, se schimbă, uneori se părăsesc, se falsifică. Multe lucruri se întâmplă şi în bine şi în rău, dar pentru cei care intră în rol, ca să zic aşa, cei din noile generaţii au toate de făcut şi trebuie să se bucure că au ce face.

Unde s-ar plasa România, pe o scală de la 1 la 10, în ceea ce priveşte evoluţia ţării?

Pentru unii se ia de la zero, pentru alţii pornesc de la nouă şi nu mai este mult până la desăvârşire. Deci este loc pentru toate speranţele şi pentru toate dezamăgirile.

Pe lângă Memorialul de la Sighet, credeţi că ar fi oportună existenţa unui muzeu al comunismului şi la Bucureşti?

Da, ideea este bună şi a existat şi acum 20 de ani, când de fapt aici în Capitală s-a gândit ceva, dar aici n-a existat un sprijin politic şi nu s-a făcut. Atunci s-a căutat un loc undeva la marginea ţării, dar întâmplător este şi un fel de loc geometric pentru ceea ce este continentul nostru, Sighetul este mai în centru decât Bucureştiul şi evident că era şi o importanţă simbolică, fiind vorba de un oraş în care au fost lichidate elitele noastre, unde s-au produs lucruri dramatice la schimbarea de regim şi după aceea, aşa încât erau motive să se întâmple aşa ceva acolo. Dar nimeni nu împiedică să se facă ceva la Bucureşti sau la Jilava sau mai ştiu eu pe unde, mai aproape de lumea Capitalei.

Dar trebuie să existe susţinere în acest sens.

Bineînţeles că este nevoie de asta, de voinţă. Cum spuneam în cuvântul meu, este vorba de lumină, voinţă şi de solidaritate.

***

Academicianul Alexandru Zub, în vârstă de 78 de ani, este din Vârful Câmpului, judeţul Botoşani. Ca student, a participat între 12 şi 14 aprilie 1957 la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare. A fost arestat împreună cu Aurelian I. Popescu, preşedintele Consiliului Asociaţiei Studenţilor din cadrul universităţii ieşene, şi cu studenţii Mihalache Brudiu şi Dumitru Vacariu.

Pe baza articolului 209 a fost condamnat de către Tribunalul Militar Iaşi la 10 ani închisoare corecţională. În limbajul justiţiei comuniste: "uneltire contra ordinii de stat". A fost deţinut şase ani şi două luni, între 6 martie 1958 şi 16 aprilie 1964, când a fost eliberat prin graţiere.După eliberare s-a dedicat cercetării, iar în 1973 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Dealul Copoului.

Din 1990 a devenit directorul Institutului de Istorie şi Arheologie "A.D. Xenopol", în 1991 a fost membru corespondent al Academiei Române, devenind mai apoi membru deplin în 2004, iar din anul 2006 este preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice.