Noua strategie a lui Netanyahu pentru a-l atrage pe Trump într-un război cu Iranul

În ultimele zile, administraţia Trump a abordat sau confiscat trei petroliere încărcate cu petrol venezuelean sau cu destinaţia Venezuela (cum ar fi Bella1). Cea mai gravă confiscare – din punct de vedere al ilegalităţii – a fost cea a unei nave deţinute de China, sub pavilion panamez, care se îndrepta, potrivit informaţiilor, către China şi care nu figura pe lista sancţiunilor nimănui, scrie Alastair Crooke, prin intermediul Institutului Ron Paul.

Într-o altă zonă de conflict, Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) a afirmat vinerea trecută că a lovit un petrolier rusesc din aşa-numita „flotă fantomă”, Qendil, cu drone aeriene în apele Mării Mediterane, în largul Marocului. SBU nu a dat detalii suplimentare despre atac, inclusiv modul în care SBU a desfăşurat o dronă în Marea Mediterană (la 2.000 km de Ucraina) sau locul de unde a fost lansată. Sursa SBU a declarat că nava de marfă era goală în momentul atacului. Preşedintele Putin, în mijlocul maratonului său anual de întrebări şi răspunsuri, a promis că Rusia va riposta.

„Blocadele”, confiscările şi atacurile sunt, în mod evident, acte de război (în ciuda afirmaţiei SUA că America deţine tot petrolul produs de Venezuela – până când toate revendicările legale istorice ale SUA împotriva Venezuelei vor fi satisfăcute). Acest episod cu petrolierul este încă un pas către anarhia din politică externă a SUA.

Aceste acte vizează în mod special China (care deţine acţiuni importante în industria petrolieră venezueleană) şi Rusia, care are legături de lungă durată atât cu Venezuela, cât şi cu Cuba (aflată acum şi ea sub „blocada” lui Trump). La acestea se adaugă armele în valoare de 11 miliarde de dolari trimise Taiwanului – o parte semnificativă a transferului planificat fiind reprezentată de sisteme de rachete cu rază medie şi lungă de acţiune, inclusiv 82 de lansatoare HIMARS cu rachete ATACMS ale armatei, care permit forţelor din Taipei să lovească ţinte de-a lungul Strâmtorii Taiwan.

Acest din urmă transfer a înfuriat China.

Ceea ce sugerează acest lucru este că Declaraţia de strategie naţională (NSS) cu privire la China (care afirma că Washingtonul nu mai consideră China o „ameninţare principală”, ci doar un concurent economic) este o retorică fără sens. China este tratată ca o ameninţare adversară şi va răspunde ca atare.

China şi Rusia vor „interpreta” administraţia Trump prin acţiunile sale, mai degrabă decât prin retorica NSS. Iar semnalele indică în mod clar măsuri de escaladare.

Puneţi toate acestea în contextul „scurgerilor” de informaţii din partea unor înalţi oficiali ai administraţiei Trump, pe care directorul Serviciului Naţional de Informaţii, Tulsi Gabbard, le califică drept „minciuni şi propagandă”. Ea spune că afirmaţiile potrivit cărora „comunitatea de informaţii a SUA este de acord şi susţine punctul de vedere al UE/NATO, conform căruia scopul Rusiei este de a invada/cuceri Europa (pentru a „obţine sprijin” pentru politicile lor pro-război)” sunt minciuni promovate de ceea ce ea numeşte „factori pro-război din statul profund şi mass-media lor propagandistică... pentru a submina eforturile lui Trump de a aduce pacea în Ucraina”.

„Adevărul”, scrie Gabbard pe Twitter, este exact opusul:

„Comunitatea de informaţii a SUA a informat factorii de decizie, inclusiv membrul democrat al HPSCI citat de Reuters, că serviciile de informaţii americane consideră că Rusia încearcă să evite un război mai amplu cu NATO. De asemenea, consideră că, aşa cum au arătat ultimii ani, Rusia ... nu are capacitatea de a invada şi ocupa Europa” – şi că „serviciile de informaţii americane consideră că Rusia încearcă să evite un război mai amplu cu NATO”.

Deci, ceea ce ne spune Gabbard este că există un conflict deschis la vârful administraţiei Trump. Pe de o parte, se află CIA, durii şi colaboratorii lor europeni, iar pe de altă parte, analiştii serviciilor secrete ale lui Gabbard şi o parte mai mare a electoratului american.

Unde se află Trump în acest context? De ce se poziţionează la pragul unui nou conflict cu China? De ce ar face asta când structurile economice ale SUA sunt atât de fragile şi când China a demonstrat că are pârghii economice cu care să lupte? Explicaţia este răspunsul simplist că este o diversiune de la publicarea altor imagini cu Epstein?

De ce Trump i-a trimis pe Witkoff şi Kushner la Berlin când intenţia europenilor de a distruge procesul de negociere cu Rusia era destul de evidentă dinainte? Cei doi „trimişi” americani nu au semnat propunerea europeană. Au stat în tăcere, dar nici nu şi-au exprimat dezacordul, nici măcar când s-a discutat despre garanţiile de securitate prevăzute la articolul 5 (similar cu cele ale NATO).

De asemenea, cine a furnizat datele de ţintire pe baza cărora Ucraina (aparent) a putut ataca nava Qendil în largul coastei nord-africane, la 2.000 km de Ucraina? Ce concluzie se dorea ca Putin să tragă din cele două incidente? Cu siguranţă, ruşii şi-au făcut propriile presupuneri.

Şi de ce să se implice şi Iranul, prin capturarea navei iraniene Bella 1, aparent sub pavilionul Guyanei, care se îndrepta spre Venezuela? Reprezintă acest lucru începutul unei noi runde a războiului cu tancurile petroliere iraniene, iniţiat iniţial de Israel? Se potriveşte cu scopurile lui Netanyahu şi ale anumitor circumscripţii electorale din Israel să încingă situaţia în ceea ce priveşte Iranul?

Merită să ne punem această întrebare, deoarece Netanyahu are programată plecarea spre Palm Beach, Miami, pe 28 decembrie, cu scopul de a avea una sau poate două întâlniri cu Trump la Mar-a-Lago în zilele următoare (deşi întâlnirile cu Trump nu au fost încă confirmate la momentul redactării acestui articol).

Se pare că nici Hamas, nici Faza a doua din Gaza nu se află în spatele intenţiei lui Netanyahu de a participa la summit, ci mai degrabă Iranul.

Prin urmare, problemele din Gaza şi Hamas vor juca probabil un rol secundar în „noua” naraţiune elaborată de biroul prim-ministrului israelian: Iranul nu va fi prezentat lui Trump ca grăbindu-se spre „o descoperire nucleară”, conform vechiului clişeu.

Aceasta este „vechea naraţiune”. Cea nouă este, aşa cum scrie comentatoarea israeliană Anna Barsky în (ebraică) în Ma’ariv:

Ameninţarea mai imediată aici: [mai mult] decât nuclearul în sine ... [este] reconstrucţia sistematică [iraniană] a stratului intermediar: industria rachetelor balistice, liniile sale de producţie şi capacitatea de a restabili funcţionalitatea sistemelor de apărare aeriană avariate.

Nu pentru că problema nucleară a dispărut de pe agenda politică... ci pentru că rachetele sunt cheia care permite Iranului să protejeze totul – si, de asemenea, să atace. Fără rachete şi scuturi de apărare aeriană, instalaţiile nucleare sunt o ţintă vulnerabilă. Cu un scut [în schimb], ele devin o problemă strategică mult mai complexă... Şi aici este un aspect care adesea scapă discursului public: Iranul nu se „reabilitează” doar pentru a reveni la ceea ce era, ci pentru a reveni diferit.

Cu alte cuvinte: „restaurarea industriei rachetelor” şi „restaurarea industriei nucleare” nu sunt două axe separate, ci un singur sistem – şi acest lucru este foarte îngrijorător pentru Israel. Rachetele construiesc un scut, acesta permite o putere nucleară, iar puterea nucleară – chiar dacă este negată – rămâne obiectivul final [iranian].

Mesajul pe care Netanyahu îl va transmite la Mar-a-Lago este că „Israelul nu va permite Iranului să reconstruiască o rachetă şi un scut de apărare care să închidă cerul deasupra siturilor sensibile”.

Trump ar putea fi mai preocupat de crearea unei noi ordini regionale fără a fi târât într-un război cu final neclar. Cu toate acestea, Netanyahu va susţine probabil (aşa cum o face de peste 25 de ani) că „fereastra” în care Iranul îşi poate reconstrui umbrela de apărare se închide rapid şi îi va reaminti probabil preşedintelui că Trump a fost pus în funcţie nu doar pentru a promova imaginea Israelului, ci şi pentru scopul Realpolitik de a extinde puterea reală a Israelului în regiune şi controlul asupra teritoriului.