Istoria săpunului: interesantă şi puţin cunoscută
alte articole
La fel ca în cazul multor alte produse folosite zi de zi, nu este clar când şi cum a fost inventat săpunul, iar diverse popoare îşi revendică meritele pentru inventarea sa.
Mici bule din cele mai antice timpuri
Istoria săpunului este strâns legată de cea a apei. Cele mai vechi vestigii de săpun sunt de origine babiloniană şi datează din anul 2800 î.Hr.. Nu era vorba de săpun aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, ci de o pastă făcută din grăsimi animale şi cenuşă. Era folosită pentru a curăţa lâna şi bumbacul, nu corpurile umane... Asta se întâmpla în urmă cu aproximativ 4.000 de ani. Urme ale unei substanţe similare au fost găsite în Egipt, tot pentru a curăţa lâna. Se pare că egiptenii foloseau natron pentru a se spăla zilnic, adică sodă extrasă din lacurile sărate. Pe de altă parte, ei foloseau o substanţă asemănătoare săpunului, pe baza de grăsimi animale sau vegetale cu sulfat de plumb sau carbonat de sodiu în scopuri terapeutice.
Potrivit unei legende, săpunul ar fi fost descoperit în Italia. Se spune că pe „Muntele Sapo” din vechea Romă se făceau sacrificii ceremoniale de animale. Pe acelaşi munte, ardeau focuri pentru efectuarea acestor ceremonii de sacrificiu. Atunci când ploua, apa spăla grăsimea animală şi cenuşa de la focuri, care se scurgea pe râuri până la baza muntelui. Prizonierii care spălau hainele sclavilor în apa care curgea de pe munte au constatat că apa curăţa mai bine şi, cercetând motivul acestui lucru, au descoperit cum să facă săpun.
Cuvântul sapo, cuvântul latin pentru săpun, a fost probabil împrumutat dintr-o limbă germanică timpurie şi este înrudit cu latinescul saponem (a se citi sāpōnem), acuzativ singular al cuvântului sapo, saponis. El apare pentru prima dată în relatarea lui Pliniu cel Bătrân, Historia Naturalis, care se referă la fabricarea săpunului din seu şi cenuşă. Pliniu menţionează utilizarea acestuia în tratarea rănilor scrofuloase, precum şi în rândul galilor ca vopsea pentru înroşirea părului, pe care bărbaţii din Germania o foloseau mai des decât femeile.
Medicul Galenus (Claudius Galenus din Pergam) din secolul al II-lea d.Hr. descrie fabricarea săpunului cu leşie şi prescrie spălarea pentru a îndepărta impurităţile de pe corp şi de pe haine. Utilizarea săpunului pentru igiena personală a devenit din ce în ce mai frecventă în această perioadă. Potrivit lui Galenus, cele mai bune săpunuri erau cele germanice, iar cele galice erau pe locul al doilea.
Zosimos din Panopolis, în jurul anului 300 d.Hr., descrie la rândul său săpunul şi fabricarea săpunului (sursă).
Săpunul de Alep, antic şi unic
Săpunul de Alep este un săpun solid fabricat manual, asociat cu oraşul Alep, Siria. Originea săpunului de Alep se pierde în negura timpului. Se crede că a fost creat în oraşul Alep în urmă cu 3.500 de ani, însă abundă afirmaţiile neverificate privind vechimea sa antică, cum ar fi presupusa sa utilizare de către regina Cleopatra a Egiptului şi regina Zenobia a Siriei.
Săpunul de Alep original este compus exclusiv din ulei de măsline, ulei de dafin (de la care îşi trage mirosul plăcut şi culoarea verde şi de al cărui procent, 2-40%, depinde calitatea şi costul săpunului), sodă caustică (care acţionează ca agent de solidificare) şi apă de izvor. Timp de secole, fabricarea săpunului de Alep s-a bazat pe experienţa practică a meşterilor locali. Cunoştinţele legate de procesul de producţie au trecut de la o generaţie la alta şi au rămas intacte până în prezent.
Reţeta săpunului de Alep va ajunge în Europa abia în secolul al XII-lea, în timpul cruciadelor. Alep făcea parte din vechea rută comercială care făcea legătura între Est şi Vest, cunoscută sub numele de Drumul Mătăsii (sursă).
Inconfundabilul săpun de Marsilia
În Europa, se pare că galii foloseau săpunuri atât tari cât şi moi făcute din cenuşă, seu, untură de mistreţ sau uleiuri necomestibile. Îl foloseau pentru corp, dar mai ales ca unguent sau ca vopsea de păr.
În mod surprinzător, abia în secolul al II-lea d.Hr. găsim dovezi ale utilizării săpunului de către romani. Înainte de aceasta, ei foloseau prafuri cu care îşi frecau corpul înainte de a se acoperi cu ulei, după o succesiune de băi calde, călduţe şi reci.
Arabii au fost cei care i-au influenţat puternic pe greci şi pe romani. Prin amestecarea cenuşii din plante marine care conţineau sodă cu substanţe grase, aceştia au obţinut săpunuri mai tari şi mai ferme pe care le-au comercializat de-a lungul coastei mediteraneene. Apoi au răspândit săpunul de Alep şi tehnicile lor de fabricare pe scară largă. Fiind foarte costisitoare, şi mai ales în urma tulburărilor provocate de diferitele războaie, Europa a început să îşi fabrice propriile săpunuri, nu numai pe bază de grăsimi animale, ci şi pe bază de ulei de măsline. Astfel, au apărut săpunul de Castilia prelucrat la rece şi săpunul de Marsilia prelucrat la cald.
Săpunul era un produs de lux destul de scump în Franţa. La început, doar cei bogaţi aveau acces la el. Contrar credinţei populare, Evul Mediu a fost o perioadă în care igiena şi îngrijirea corpului erau importante. Documentele arată că, în 1371, au fost înfiinţate mici fabrici de săpun pe tot teritoriul francez. Prima mare fabrică de săpun a fost deschisă în 1430 la Toulon. Aventura a continuat sub Ludovic al XIV-lea, care a stabilit el însuşi regulile de fabricare a săpunului de Marsilia (Savon de Marseille), principii care se perpetuează şi astăzi: fără aditivi, fără conservanţi şi, mai ales, fără parfum, preţiosul Graal este fabricat din ulei vegetal, tescovină de măsline şi sodă, care permite saponificarea uleiurilor.
Din păcate, la sfârşitul Evului Mediu, boli precum ciuma şi lepra făceau ravagii în întreaga Europa, iar apa era considerată responsabilă de răspândirea acestor boli. Această credinţă nu era în întregime falsă: în apă se deversau poluanţi umani, animali şi chimici. Aşadar, săpunul a făcut loc parfumului, care se presupunea că protejează împotriva bolilor. Murdăria devine o protecţie naturală împotriva infecţiilor. Oamenii nu făceau baie decât o dată sau de două ori pe an... şi da, nu era uşor să încălzeşti apa!
Industrializarea săpunului
Chiar dacă săpunul nu a fost niciodată pe valul modei, acesta a continuat să evolueze discret. În secolul al XV-lea, producătorii de săpun din Marsilia şi-au exportat producţia şi şi-au perfecţionat tehnicile. Începând cu secolul al XVII-lea, săpunul a fost utilizat pe scară largă pentru spălarea hainelor. În secolul al XIX-lea, săpunul a devenit mai ieftin. Atunci a fost produs în cantităţi mari, iar igieniştii au făcut obligatorie utilizarea acestuia prin intermediul unor mari campanii de igienă şi sănătate publică.
Războiul şi numeroasele penurii care l-au însoţit au dus la oprirea producţiei. Produsele sintetice au apărut atunci pentru a compensa aceste lipsuri. Mai ieftine, uşor de fabricat şi de asamblat, aceste produse au avut un succes uriaş, înlocuind săpunul în anii 1950. A fost boom-ul "săpunurilor fără săpun".
Săpunul românesc
În cartea „Istoria trudită a fabricilor uitate”, istoricul Tudose Tatu menţionează că la 3 martie 1886 Lipa Braunstein obţine de la Primărie dreptul de a-şi deschide fabrica pentru brandul “Cheia”.
“Cheia” era una dintre cele mai vechi mărci de produse de îngrijire personală la nivel mondial. Fabrica “Apollo” din Galaţi, unde a fost produs pentru prima dată săpunul “Cheia”, printre sortimente regăsindu-se şi varianta de „săpun românesc”, a supravieţuit până în 2009. În acest an, autorităţile locale au demolat-o şi au vândut utilajele la fier vechi. În perioada interbelică “Cheia” devenise un săpun universal, acoperind toate funcţiile, de la spălarea mâinilor, corpului şi părului, la bărbierire, spălarea rufelor sau a covoarelor. Glumele specifice acelor vremuri de tipul „Vrei să cucereşti Femeia? Folosiţi săpunul Cheia!?” devin sloganuri hazlii.
Este de remarcat că a fost editată şi istoria săpunului din România, un tratat realizat de dr. ing. I. Semp în 1936. „Săpunul are o mare însemnătate socială deoarece mărirea consumului său aduce cu sine o crescândă stare de sănătate a masei”, spune Semp în acest tratat.
Au apărut mai multe mărci de săpun fabricat în România, care mai de care susţinute prin reclame ingenioase care acum fac deliciul publicului, fiind exemple clasice de stil de viaţă retro. Dar, puţine mărci au supravieţuit perioadei comuniste, una dintre acestea fiind “Stela”. Povestea acestei mărci poate fi citită aici.
