Înţelepciunea, virtutea şi fericirea sunt inseparabile în filozofia lui Socrate

Spre deosebire de alte filozofii studiate, filozofii greci antici Socrate, Platon şi Aristotel s-au axat mai mult pe dezvoltarea cunoaşterii ca bază pentru dobândirea virtuţilor necesare pentru a duce o viaţă fericită, stabilă şi sigură. Pentru ei, cunoaşterea a fost sursa cea mai directă pentru a ajunge la adevărul mult aşteptat. Socrate era convins că orice viciu este rezultatul ignoranţei şi că nimeni nu doreşte răul; la rândul ei, virtutea este cunoaştere, iar cei care ştiu ce este binele vor acţiona drept.

Deşi se deosebesc prin unele concepte de filosofiile studiate până acum, fondul rămâne acelaşi: calea spre fericire trece printr-o conduită virtuoasă bazată pe înţelepciune. De asemenea, este adevărat că multe alte idei sunt comune, precum faptul că o viaţă plină de dorinţe şi bazată pe consumerism şi materialism nu duce la nimic bun.

Tatăl său, Sofronisco, a fost un sculptor - pe care l-a urmat în tinereţe - ce a realizat statuile celor trei Graţii care decorau intrarea în Acropole, iar mama sa pe nume Fenareta a fost moaşă; se spune că părinţii săi erau înrudiţi cu Aristide cel Drept. Socrate a primit o educaţie tradiţională greacă - literatură, muzică şi gramatică - predată de învăţătorul său Aechelaus.

Socrate trecea drept un om nu prea frumos, mic de statură, cu burtă, ochi proeminenţi şi buze groase, fiind deseori obiectul glumelor prietenilor săi, el însuşi cooperând la voioşia generală creată de aceştia. Meseria de sculptor era pentru a-şi întreţine soţia pe nume Aspasia (mereu nemulţumită şi conflictuală) şi cei trei copii.

Dezbaterea dintre Socrate şi Aspasia (Wikipedia)

Locuitorii Atenei iubeau discuţiile, îl iubeau pe Socrate - care avea o faţă amuzantă - mai ales pentru ideile şi comportamentul său.

Odată, unul dintre prietenii săi a întrebat „Oracolul din Delfi”, care era omul cel mai înţelept din Atena. Spre uimirea tuturor, preoteasa a dat numele lui Socrate. El a comentat ulterior: „Oracolul m-a ales drept cel mai înţelept dintre toţi atenienii, pentru că singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”.

Socrate a fost unul dintre cei mai influenţi filozofi greci ai gândirii universale. Totuşi trebuie amintit că nu a lăsat nimic scris, nu a fondat nicio şcoală, tot ce ştim despre el a fost datorită mărturiilor scrise ale elevilor şi adepţilor săi, în special Xenofon, Aristofan şi Platon.

Platon îl are mai târziu discipol pe Aristotel, lucru care contribuie ca poziţia filozofică a lui Socrate să devină cunoscută mult timp după moarte sa. Filozofii greci Socrate, Platon (424 î.Hr.- 347 î.Hr.) şi Aristotel (384 î.Hr.- 322 î.Hr.) sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai filozofiei greceşti antice şi ai gândirii occidentale.

Platon şi Artistotel (Wikipedia.com)

Contribuţii filozofice

Cele mai importante reflexii ale lui Socrate s-au concentrat asupra fiinţei umane, în special asupra virtuţilor şi viciilor sau ignoranţei, precum şi asupra sufletului şi eticii. Ca metodă de analiză a folosit dialogul şi argumentarea, deoarece pentru el acestea au avut un domeniu de discuţie mai mare decât textele. Se remarca întotdeauna prin raţionamentul şi uşurinţa de a vorbi în dialogurile sale, în care obişnuia să aplice o ironie delicată. Era descris ca un om înţelept şi pasionat de dialog.

În dialogurile sale, Socrate foloseşte „mayeutica” sau, cu alte cuvinte, îndruma să se căute adevărul şi cunoaşterea prin întebări puse interlocutorului său, o metodă dialectică ce a devenit ulterior cunoscută ca „metoda socratică”. Tema principală a filozofiei sale era dreptate, iubire şi virtute, precum şi efectele pe care le avea ignoranţa oamenilor care erau predispuşi la fapte incorecte şi vicii umane.

Socrate a examinat conceptele morale cheie ca: virtute, pietate, înţelepciune, cumpătare, curaj şi dreptate. A susţinut bunătatea ca principal mijloc în îngrijirea sufletului preocupat de înţelegerea valorilor morale şi a adevărului; a afirmat că „bogăţia nu aduce bunătate, dar bunătatea aduce bogăţie şi toate celelalte bucurii atât individului, cât şi statului" şi a mai spus că „viaţa fără examinare şi dialog nu merită trăită”. În acest sens se foloseşte metoda socratică.

Problema morală de a cunoaşte ce e bine o găsim în centrul învăţăturilor lui Socrate. Pentru a ajunge la cunoaştere trebuie acceptată propria ignoranţă, iar în domeniul eticii sale, cunoaşterea joacă un rol fundamental, deoarece când nu avem conceptul şi criteriile necesare nu se poate discerne.

Fiinţa umană aspiră la fericire, direcţionându-şi acţiunile, dar numai o conduită virtuoasă poate aduce fericire. Dintre toate virtuţile, înţelepciunea este cea mai importantă, pentru că le include şi pe celelalte. Cine are înţelepciune are toate virtuţiile, nimeni nu face rău cu bună ştiinţă. Înţelepţii ştiu că onestitatea este o virtute, deoarece beneficiile pe care le aduce (încredere, reputaţie, stimă, onorabilitate) sunt mult mai mari decât cele pe care le poate aduce înşelătoria (bogăţie, putere, o căsătorie potrivită). Prin înţelegere putem atinge înţelepciunea şi cu ea virtutea.

În acest fel, înţelepciunea, virtutea şi fericirea sunt inseparabile. Cunoaşterea ne conduce la observarea comportamentului virtuos, iar acesta la fericire. În cuvintele lui Socrate, citate de Xenophon, nicio plăcere nu o depăşeşte pe aceea de „a te simţi transformat într-un om mai bun şi a contribui la transformarea comportamentului prietenilor”.

Viaţa virtuoasă duce la echilibru şi perfecţiune umană, libertate interioară şi autonomie faţă de ceea ce ne înrobeşte şi astfel atingem pacea sufletului, bucuria imperturbabilă, satisfacţia interioară care ne apropie de divin.

Confruntat cu instabilitatea politică şi socială care a avut loc în Atena după războiul peloponezian şi conducerea de către cei 30 de tirani, Socrate şi-a făcut mulţi duşmani, care nu împărtăşeau concepţiile sale. Prin urmare, filozoful a fost acuzat de impietate, de coruperea morală a tinerilor, a fost găsit vinovat şi apoi condamnat să bea cucută - o otravă mortală folosită în Grecia pentru a executa pedeapsa cu moartea. Platon oferă detalii importante din timpul procesului, timp în care Socrate a dat dovadă de seninătate şi măreţie a spiritului; el se putea sustrage de la această sentinţă cu ajutorul prietenilor, dar a respectat sentinţa, pentru că în calitate de cetăţean se simţea obligat să respecte legea oraşului, deşi în unele cazuri ca şi în cazul său, condamnarea a fost nedreaptă. Platon nu a participat la proces, fiind bolnav.

Filozoful a respectat adevărurile pe care le-a predat de-a lungul vieţii sale, lăsând discipolilor săi o lecţie finală. „Nu pot învăţa nimic pe nimeni. Nu pot decât să-i fac să gândească”, a spus Socrate, care a murit în anul 399 î.Hr., la 71 de ani.