Lucius Annaeus Seneca - stoicul cel bogat

Încheiem seria de articole „Figuri marcante ale stoicismului” cu cel mai interesant dintre toţi stoicii: Seneca.
Seneca cel Tânăr, bust expus la Muzeul Prado, Madrid.
Seneca cel Tânăr, bust expus la Muzeul Prado, Madrid. (Jean-Pol GRANDMONT/Sub licenţă CC BY 3.0 via Wikimedia Commons)

Lucius Annaeus Seneca, cunoscut şi ca Seneca cel Tânăr, s-a născut la Cordoba (Spania) în anul 4 î.Hr., dar şi-a petrecut viaţa la Roma, unde a şi murit în anul 65 d.Hr. A fost un important filozof spaniol-roman şi unul dintre cei mai buni oratori din Imperiu, avocat, scriitor (cunoscut pentru lucrările sale cu caracter moral) şi om politic. Este considerat una dintre figurile de frunte din filozofia stoică, ale cărui idei au servit ca exemplu şi inspiraţie pentru filozofi, intelectuali şi gânditori religioşi importanţi.

Seneca cel Tânăr, fiul lui Marco Anneo Seneca, a fost chestor, pretor, senator, şi consul în timpul guvernelor lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero, precum şi tutore şi consilier al împăratului Nero. Rolul său de tutore este descris în celebra piesă „Britannicus” a dramaturgului francez Jean Racine.

Nero şi Seneca - grup statuar realizat de Eduardo Barron Gonzales în 1904. Muzeul din Zamora, Spania.
Nero şi Seneca - grup statuar realizat de Eduardo Barron Gonzales în 1904. Muzeul din Zamora, Spania. (wikipedia.org)

Viaţa lui Seneca

Din viaţa lui Seneca înainte de anul 41 d.Hr. nu se cunoaşte mare lucru, iar ceea ce se ştie este datorită celor scrise de Seneca însuşi. Oricum ar fi, el provenea dintr-o familie distinsă, aparţinând celei mai înalte societăţi hispanice, într-un moment în care provincia Hispania era în plină expansiune în cadrul Imperiului Roman.

Familia deţinea mari plantaţii de măslini, în Jaen şi Cordoba. Multe familii s-au îmbogăţit cu enormul export către Roma, de amfore pline cu cel mai bun ulei de măsline din lume. Acest lucru a făcut ca familia lui Seneca să trăiască foarte bine. Uşurinţa de a vorbi şi câştigurile aduse de uleiul de măsline i-au permis lui Seneca să ajungă la cel mai înalt nivel social la care ar putea aspira orice om din starea sa, la vremea sa.

A studiat gramatica, retorica şi filozofia la Roma, unde i-a avut ca profesori pe stoicul Attalus, cinicul Demetrius, pe Matronax şi pe Fabio Papiro, a căror învăţătură i-a influenţat filozofia stoică. Îl însoţeşte pe Vestrasio Polion - soţul mătuşii sale Marcia, care a fost numit guvernator al Egiptului de către împăratul Tiberius - în călătoriile sale în Egipt şi în Răsărit. Aici dobândeşte noţiuni de administraţie şi finanţe, în timp ce studiază geografia Egiptului şi Indiei, dezvoltându-şi interesul pentru ştiinţele naturii. Potrivit afirmaţiilor lui Pliniu cel Bătrân, Seneca se remarcă prin cunoştiinţele sale despre geologie, oceanografie şi meteorologie. La întoarcere a fost numit chestor, pretor şi senator al Imperiului Roman, în timpul guvernelor lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero, precum şi ministru şi consilier al Împăratului Nero.

Seneca excelează ca gânditor, atât ca intelectual şi politician, cât şi ca orator desăvârşit, fiind o figură predominantă în politica romană, cât şi unul dintre cei mai admiraţi, influenţi şi respectaţi senatori. Având un prestigiu extraordinar şi influenţă politică, el a fost ţinta atât a duşmanilor, cât şi a binefăcătorilor. În anul 41 d.Hr., a fost condamnat de împăratul Claudius la opt ani de exil în Corsica după iluzia de a fi comis un adulter cu Julia Livilla, sora lui Caligula. În anul 49, noua soţie a lui Claudius, faimoasa Agrippina cea Tânără, îl reabilitează pe Seneca, ce este chemat la Roma şi numit pretor în oraş. În anul 51, tot Agrippina, îl numeşte tutore al tânărului Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, fiu pe care-l avea dintr-o căsătorie anterioară.

Între anii 54 şi 62, în primii ani de domnie ai tânărului său elev Nero, Seneca conduce Imperiul Roman împreună cu Afranius Burro. Nero va uita însă mai târziu învăţăturile tutorelui său, ucigându-şi familia: pe mama sa Agrippina, pe fratele său Germanicus şi pe soţia sa Octavia. În anul 62 d.Hr., Seneca se îndepărtează de Curtea Romană pentru a locui într-una dintre proprietăţile sale de la marginea Romei. Acuzat de conspiratori, Nero a crezut că este implicat în conspiraţia lui Gaius Pison şi a ordonat executarea lui.

Seneca remarca atunci: „Numără zilele vieţii tale şi vei vedea cât de puţine au fost cele pe care le-ai avut pentru tine”.

Sinuciderea lui Seneca. Lucrare realizată în 1871 de Manuel Dominguez Sanchez. Muzeul Prado, Madrid.
Sinuciderea lui Seneca. Lucrare realizată în 1871 de Manuel Dominguez Sanchez. Muzeul Prado, Madrid. (wikipedia.org)

Dar înainte de a fi arestat a preferat sinuciderea. Moartea sa este un exemplu de seninătate stoică, ce l-a împăcat cu cei care i-au reproşat bogăţiile. Şi-a tăiat venele, a cerut medicului său otravă, dar moartea nu a venit. Atunci, în cele din urmă, a cerut să fie dus într-o baie fierbinte, unde aburul a ajuns să-l sufoce, fiind victima astmului de care suferea. Este probabil ca imensa bogăţie a filozofului să-i fi provocat invidia lui Nero, care nu tolera ca un alt individ să-l umbrească în această privinţă. Toată averea lui Seneca a trecut în patrimoniul imperial.

Stoicismul şi gândirea lui Seneca

Stoicismul lui Seneca este o doctrină care se bazează pe filozofia practică, în principal pe moralitatea omului, lăsând la o parte abordarea logică şi fizică cum am văzut la stoicismul tradiţional.

Stoicismul său a căutat în principal reînnoirea doctrinei stoice, printr-o serie de propuneri care să consolideze şi să promoveze domeniul eticii. A exprimat sfaturi şi reflexii înţelepte legate de morală şi de modul cum toate fiinţele umane ar trebui să aibă grijă de ele însele, pentru a fi de folos celorlalţi, atingând un nivel de trai mai bun.

Ca scriitor, Seneca a intrat în istorie ca unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai Noului Stoicism, alături de Epictet şi Marcus Aurelius. A acceptat împărţirea filozofiei în logică, etică şi fizică şi a conceput-o ca pe o cale spre înţelepciune, ca „studium virtutis”. Fiind filozof, om de stat şi dramaturg, s-a remarcat pentru a fi moralist, o trăsătură comună a filozofiei spaniole, şi pentru obiceiurile sale de viaţă austere, care nu aveau nimic de a face cu acumularea unei mari averi ca om politic. Înţelepciunea sa este fericirea.

Seneca şi-a conceput existenţa ca pe o cale spre virtute, pentru că îşi cunoştea slăbiciunile şi imperfecţiunile. Filozofia este cea mai bună şcoală pentru o conştiinţă ce doreşte să se educe şi să-şi depăşească slăbiciunile. Nu a fost un gânditor sistematic, ci un scriitor care s-a lăsat dus în perspicacităţi şi reflecţii specifice.

Înţelepciunea sa a constat în meditarea asupra binelui, a bunei guvernări, a libertăţii, demnităţii, frumuseţii şi morţii, folosind un criteriu flexibil, departe de postulatele dogmatice. A practicat indiferenţa faţă de bunurile materiale şi inclusiv faţă de moarte. Iubea natura şi raţiunea, era imperturbabil faţă de pasiuni şi dorea un tratament uman pentru sclavi.

Tendinţele sale moraliste îl încadrează în istorie ca cel mai înalt reprezentant al stoicismului şi al moralismului roman după declinul complet al Republicii. Societatea romană îşi pierduse valorile strămoşilor şi degenerase în turbulenţă amorală, lipsită de etică şi interesată doar de căutarea plăcerii materiale, ceea ce a dus la propriul declin.

Este important ca în viaţă să beneficiem de sprijinul principiilor filozofice, ce ne învaţă să trăim cu integritate şi demnitate respectând legile naturii (sau legile divine), pentru a putea fi mai puternici, mai umili, şi deasupra evenimentelor.

Filozofia ne permite să ne modelăm acţiunile până când vom atinge virtutea: „filozofia nu respinge pe nimeni; virtutea este accesibilă tuturor, celor liberi, sclavilor, regilor şi exilaţilor”.

Seneca credea în demnitatea tuturor oamenilor, indiferent de acţiunile lor: „Chiar şi un criminal este încă un om şi ca atare, demn de respect, deci este inuman să-l arunci la fiare”. Nimeni nu a abordat problema sclaviei cu un spirit atât de critic, arătând că sclavii sunt „oameni”, „prieteni umili” şi prin urmare nu sunt obligaţi să se supună ordinelor care resping raţiunea.

Excelenţa unui om nu se măsoară prin bunurile sale, ci prin bunătatea sa: „Lasă deoparte bogăţia, casa, rangul, dacă vrei să te cântăreşti şi să te măsori”.

Este singurul care a mers la exaltarea umanului: „homo res sacra homini” - „omul este sacru pentru om”.

„Poartă-te cu cei inferiori aşa cum ai vrea ca cei care sunt deasupra ta să se comporte faţă de tine.” Aminteşte că bunurile materiale nu oferă fericire, doar „virtutea” o face, şi că trebuie să-i slujim pe ceilalţi şi să nu purtăm ură: „Oriunde există o fiinţă umană, există loc pentru bunăvoinţă”. În „Epistolele morale către Lucilius” ne dezvăluie că adevărata bogăţie constă într-o sărăcie decentă; că „fără companie nu este plăcut să posedăm niciun bun”, şi că ar trebui să fim proprii prieteni, iubindu-ne reciproc în ciuda neajunsurilor noastre.

Stoicul fuge de mulţime, pentru că este interesat doar de „aplauzele interioare”, sărbătorind bătrâneţea: „Ce dulce este să-ţi epuizezi pasiunile şi să le laşi deoparte!”. Căutaţi-l pe Dumnezeu în conştiinţa voastră şi nu în exterior: „Dumnezeu este aproape de voi, El este cu voi, este în voi”. Înţelepciunea este accesibilă tuturor „toţi oamenii aparţin aceleiaşi descendenţe”, inclusiv sclavii, care „se bucură de acelaşi cer, respiră la fel, trăiesc şi mor ca tine”.

Înţelepciunea ne învaţă că prietenia este „trăirea în comuniune”. Nu cunoaştem fericirea trăind doar în beneficiul nostru: „Trebuie să trăieşti pentru aproapele tău, dacă vrei să trăieşti pentru tine”. Seneca nu pretinde că ştie totul, dar se mulţumeşte să înveţe să trăiască cu seninătate şi integritate. Patria înţelepţilor este omul; nu trebuie să închidem uşa semenilor noştri. Cei răi sunt doar persoane care greşesc, iar antagoniştii noştri pot fi cei mai buni profesori.

La fel ca Socrate şi Platon, a înţeles că filozofia este şi pregătirea pentru „moarte”. În „Epistolele morale către Lucilius”, Seneca scrie: „Mă pregătesc curajos pentru acea zi, când mă voi judeca şi voi arăta dacă valoarea mea a fost în inimă sau pe buze. Estimarea oamenilor nu contează: doar moartea este judecătorul nostru. Disputele filozofice, conversaţiile, preceptele înţelepciunii nu arată adevăratul suflet. Valoarea ta individuală va fi dezvăluită doar în ultima ta respiraţie. Accept aceste condiţii: nu mă tem de tribunalul morţii”.

Lucrările lui Seneca

Lucrările pe care Seneca le-a lăsat posterităţii pot fi împărţite în patru secţiuni: dialoguri, scrisori, tragedii şi epistole, cât şi o carte despre „Ştiinţele Naturii”. Toată filozofia sa este rezumată în aceste lucrări. Nu a scris nicio lucrare sistematică despre filozofie; gândirea sa filozofică, ideile sale stoice, sunt exprimate în toată opera sa.

„Dialogurile” sunt zece lucrări, toate de natură morală, care au fost păstrate într-un manuscris din Biblioteca Ambrosiană. Lucrarea „Despre mânie”, este un dialog larg ce a fost scris pentru fratele său Novato, la dorinţa acestuia de a scăpa de „furie”.

În ultimi trei ani de viaţă scrie „Epistolele morale către Lucilius”, unde exaltă libertatea şi egalitatea oamenilor, pune sclavia sub semnul întrebării şi cere compasiune pentru cei inferiori. Cere respect pentru natură, avertizează asupra declinului rapid al naţiunilor, laudă austeritatea şi avertizează asupra influenţei maselor în viaţa politică. În aceste epistole Seneca oferă tot felul de sfaturi înţelepte şi reflecţii lui Lucilius, un prieten, care se presupune că lucra ca avocat roman în Sicilia. Această lucrare a servit drept exemplu şi inspiraţie pentru Michel de Montaigne în scrierea „Eseurilor” sale.

Fericirea

Pentru Seneca, ‘fericirea’ era ceea ce doreau toţi oamenii, doar că aceştia erau orbi şi nu vedeau ceea ce îi făcea cu adevărat fericiţi. Cu cât doreau mai mult să o caute, cu atât se îndepărtau mai mult de ea. Oamenii ar trebui să ştie ce-şi doresc, făcând posibilă o căutare corectă, iar o viaţă cu adevărat fericită este doar atunci când caută să obţină un suflet şi un corp sănătos.

Persoana fericită este cinstită, virtuoasă, are un suflet liber, drept şi stabil fără teamă sau orice fel de suferinţă. Tot timpul a considerat că oamenii nefericiţi duceau o viaţă proastă şi nu cunoşteau ce înseamnă regretul.

Contribuţii aduse

A promovat şi încurajat:

  • „umanismul”şi egalitatea tuturor oamenilor (cu privire la sclavi);
  • trăirea unei vieţi sănătoase, sobre şi moderate pentru a găsi fericirea;

  • educaţia filozofică amplă, pentru a dezvolta reflecţia;

  • a explicat importanţa educatorului în cadrul societăţii;

  • a adus mari contribuţii la etica şi morala fiinţei umane;

  • a stabilit norme şi moduri de comportament, îndepărtându-se de vicii.

Frazele lui Seneca se numără în sute şi toate sunt cu adevărat extraordinare. Nu degeaba gândirea sa a rupt barierele timpului şi este pe deplin valabilă în lumea de astăzi.

Gândirea sa filozofică s-a răspândit de-a lungul timpului în tot Occidentul, fiind unul dintre puţinii filozofi romani care s-a bucurat întotdeauna de o mare popularitate. Astăzi este unul dintre cei mai republicaţi şi traduşi filozofi, iar opera sa este admirată de cei mai influenţi gânditori şi intelectuali occidentali: Erasmus de Rotterdam, Michel Montaigne, Rene Descartes, Denis Diderot, Jean Jaques Rousseau, Francisco de Quevedo, Thomas de Quincey, Dante, Petrarca, etc.

Influenţa lui Seneca asupra generaţiilor ulterioare a fost imensă. În timpul Renaşterii a fost admirat şi venerat ca un oracol al edificării morale, chiar creştine, un profesor de stil literar şi un model pentru artele dramatice.