Euromaidanul, o Piaţă a Universităţii care a învins

Preşedintele Iliescu a evocat cu nostalgie momentul când minerii au reprimat violent protestele din Piaţa Universităţii din iunie 1990. În opinia sa, România a mers pe calea dialogului, în timp ce „răzmeriţa din Ucraina stopează eforturile de comunicare şi dialog”. Realitatea este însă că Euromaidanul a reuşit să înlăture regimul Ianukovici, chiar dacă nu este încă clar ce va pune în loc, pe când România rămâne democraţia mereu originală a urmaşilor lui Iliescu - Ponta&co.

Care dintre cele două ţări este mai de plâns? Ucrainenii de pe Euromaidan au dat dovadă de un curaj şi o rezistenţă fizică şi morală extraordinară. Deşi regimul pro-rus a folosit muniţie de război împotriva lor, ei nu au cedat şi au rămas în tranşee, în spatele baricadelor din Piaţa Independenţei, pentru ca să lupte pentru o ţară mai bună pentru copiii lor de acasă, pentru democraţie, pentru înlăturarea unui regim profund corupt, ineficient şi care nu ţinea cont de dorinţele cetăţenilor. Ei au refuzat orice compromis cu regimul Ianukovici, iar acesta a încercat, ca orice regim comunist veritabil, să înăbuşe în sânge revolta oamenilor. Efectul represiunii a fost însă exact cel opus – opozanţii săi au devenit şi mai determinaţi odată ce au văzut cum sunt ucişi confraţii lor din stradă.

În Piaţa Universităţii din 1990, tineri entuziaşti au cerut democraţie şi libertate şi au protestat împotriva confiscării statului de către neocomuniştii lui Iliescu şi fostele structuri. Ei au fost striviţi sub bâtele minerilor lui Cozma, operând la ordinul lui Iliescu care le mulţumea pentru că „au descongestionat traficul şi au dat un înalt exemplu civic”. Odată cu această represiune, au trebuit să treacă 23 ani pentru ca o mişcare de contestare puternică să revină în Piaţa Universităţii. Societatea a intrat în letargie şi s-a învăţat să coabiteze cu răul. Abia în 2013, s-a produs o trezire. S-a ieşit în stradă pentru Roşia Montană şi împotriva sistemului politic corupt care roade România de la revoluţie încoace.

Ion Iliescu susţine pentru Gândul că „e cu totul altceva. Piaţa Universităţii a fost un fenomen izolat, într-un context oarecum echilibrat. Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina e o mişcare total diferită, într-un alt context”. Cele două cazuri nu sunt atât de diferite. România este membră a UE şi NATO, iar Ucraina nu este. Asta nu înseamnă că nu avem multe asemănări: un sistem politic oligarhic şi profund corupt, baroni în loc de oligarhi, protestatari bătuţi la Pungeşti, populaţii de ale căror dorinţe nu se ţine cont şi care trebuie să-şi recâştige libertatea, să se elibereze de acest jug feudal, lideri precum Ponta şi Crin care nu sunt interesaţi decât de supravieţuirea lor şi de menţinerea puterii cu orice preţ ca şi Ianukovici, şantajul folosit ca armă de politică externă – Ponta le spune americanilor ciocul mic cu statul de drept, că altfel nu mai apără interesele Chevron, propuneri de legi care să limiteze protestele, apropierea celor de la putere de modelul rusesc.

Prin urmare, protestatarii din România ar putea să înveţe de la Euromaidan capacitatea de rezistenţă la un război de uzură, capacitatea de jertfă chiar atunci când violenţa regimului scaldă în sânge locul rezistenţei. Curajul de a merge până la capăt în forţarea unui regim corupt să părăsească puterea. Deocamdată însă, din păcate, mişcarea de protest din România pare epuizată după multe proteste paşnice care au încetinit răul, dar n-au adus schimbarea dorită.

Ce urmează pentru Ucraina

Revenind la Ucraina, ţara are şansa aceasta extraordinară de a o lua de la zero. Practic în prezent, se resetează tot sistemul politic pe repede înainte. Cu multe dificultăţi şi incertitudini, dar şi cu speranţă.

Resetarea Ucrainei post-Ianukovici este accelerată pentru că ţara are nevoie stringentă de un guvern nou stabil, care să scoată statul de pe buza prăpastiei, adică din faliment. După ce Rusia a sistat plata celor 15 miliarde promise, SUA, UE şi FMI trebuie să sară cu fondurile necesare pentru a păstra Ucraina pe linia de plutire. Ucraina nu mai trebuie abandonată, iar UE nu trebuie să mai facă aceleaşi greşeli, ci trebuie să fie mult mai prezentă, evaluând reformele şi oferind o perspectivă clară de aderare.

Revenirea în forţă în prim-plan a Iuliei Timoşenko nu este un semnal foarte liniştitor pentru Occident. ”Vulpea”, cum a fost ea numită de fostul aliat din vremea Revoluţiei Portocalii, preşedintele Victor Iuşcenko, devenit apoi adversar, este considerată un lider politic cu un instinct al puterii deosebit de dezvoltat şi cu un stil de leadership prea puţin predispus către concesii şi consensualism. Direct din închisoare, ea a urcat pe scena Euromaidanului şi a fost primită cu urale ca niciun alt politician al opoziţiei. Charisma lui Timoşenko i-a făcut uitaţi pe vicele ei Arseni Iaţeniuk şi pe boxeurul Vitali Klitscko, care amândoi au ambiţii prezidenţiale.

Timoşenko nu exclude o candidatură la prezidenţiale şi devine din nou unul dintre cei mai puternici oameni politici din Ucraina. Cancelarul german Angela Merkel i-a urat bun venit în libertate, dar i-a cerut totodată să se ”angajeze pentru unitatea ţării, să-i abordeze şi pe ucrainenii din Est şi să păstreze unitatea opoziţiei”.

Cu alte cuvinte, Occidentul se teme că ţara ar putea să se rupă, iar actuala opoziţie ar putea să fie divizată şi antagonizată de revenirea în forţă a lui Timoşenko. Deocamdată aceasta şi-a consolidat influenţa prin numirea unui preşedinte interimar în persoana unui apropiat al ei, Alexander Turtschinov. În plus, noul guvern ar putea să-l aibă ca premier pe Arseni Iaţeniuc.

Cât despre Partidul Regiunilor al fostului preşedinte Ianukovici, acesta se confruntă cu un val de demisii şi încearcă să se demarce de fostul preşedinte. Parlamentari şi membri părăsesc formaţiunea temându-se că ea va fi interzisă, aşa cum s-a întâmplat cu Partidul Comunist în România.

Ucrainenii de pe Euromaidan au dat dovadă de un curaj şi o rezistenţă fizică şi morală extraordinară. Deşi regimul pro-rus a folosit muniţie de război împotriva lor, ei nu au cedat şi au rămas în tranşee, în spatele baricadelor din Piaţa Independenţei, pentru ca să lupte pentru o ţară mai bună pentru copii lor de acasă, pentru democraţie, pentru înlăturarea unui regim profund corupt şi care nu ţinea cont de dorinţele cetăţenilor.

În acelaşi timp, la Harkov, s-au întrunit mai mulţi reprezentanţi ai regiunilor din est, care au pus sub semnul întrebării legalitatea deciziei Parlamentului de la Kiev de a-l suspenda din funcţie pe preşedintele Ianukovici. Totuşi s-au înregistrat şi mitinguri populare de susţinere a Euromaidanului şi a noilor măsuri luate de Parlament şi în est, iar conducătorii regiunilor nu au vorbit concret despre separatism. Mai mult, oligarhii din Est nu au interesul ca ţara să se rupă pentru că asta le-ar afecta afacerile.

Paradoxul este că oligarhii trebuie să-şi schimbe modul de a face afaceri netransparente cu statul şi de a beneficia de monopoluri şi lipsa de concurenţă odată ce ţara se va apropia de UE. Dacă nu se reformează ei înşişi, vor rămâne nişte obstacole pentru bunăstarea ucrainenilor.

Pe de altă parte, protestele şi Euromaidanul au întărit sentimentul naţional în rândul ucrainenilor şi solidaritatea dintre est şi vest. Indiferent de limba vorbită, de etnie şi religie, ei s-au unit împotriva regimului şi li s-a întărit sentimentul că aparţin aceleiaşi naţiuni. Clivajul principal nu mai este est-vest, ci cetăţeni-politicieni.

Ameninţarea rusă

Rusia ar putea recurge la o destabilizare în Crimeea, mai ales că acum Jocurile Olimpice de la Soci s-au terminat. Oricum Ucraina a beneficiat din plin de acestea pentru ca ruşii au fost împiedicaţi să acţioneze militar de propria componentă de soft power.

Situaţia ar putea însă să se schimbe, după cum arată şi declaraţia consilierului american pentru securitate naţională Susan Rice, care avertiza Rusia să nu intervină militar în Ucraina.

”După terminarea olimpiadei, este posibil să avem o implicare mai vizibilă a Rusiei. Deocamdată are loc repoziţionarea forţelor politice. În două zile vom şti probabil şi numele prim-ministrului. S-au adoptat multe legi fără dezbateri ieri şi azi. Lumea cere alegeri parlamentare. Resetarea sistemului politic nu poate fi definitivată fără alegeri prezidenţiale şi parlamentare. Pe de altă parte, vom vedea în următoarele zile cum evoluează situaţia în Crimeea. Există riscul unor escaladări în Simferopol, Sevastopol şi Kerc. Depinde de ruşi, dacă vor să transnistrizeze sau nu”, spune politologul Octavian Milewski, specializat în spaţiul postsovietic, pentru Epoch Times. În opinia sa, este semnificativ şi fenomenul de Leninopad, căderea forţată a statuilor lui Lenin, ”care este un semn că are loc şi o desovietizare. Identitar e important, fiindcă e un semnal pentru o mai mare europenizare”.

Este clar că Rusia nu va renunţa uşor la controlul Ucrainei şi că Moscova este frustrată de acest nou eşec de a aduce Kievul în sfera sa de influenţă. Mai mult, Putin priveşte cu îngrijorare ce se întâmplă în Ucraina pentru că se teme de izbucniri populare similare în Rusia. Este unul dintre argumentele date adesea pentru care Rusia n-ar susţine o rupere a Ucrainei. Ca urmare, chiar dacă nu recurge la intervenţia militară, Kremlinul va continua cu siguranţă să folosească mijloacele clasice de presiune asupra Ucrainei precum gazele şi datoria financiară.

Trebuie remarcat că UE a reuşit să joace în cel de-al 12 lea ceas al regimului Ianukovici un rol important. Miniştrii de externe ai Triunghiului de la Weimar – Sikorski, Fabius şi Steinmeier, s-au deplasat la Kiev şi au contribuit la planul care i-a forţat mâna lui Ianukovici să plece. Important este însă cum va acţiona UE în contextul în care Ucraina este foarte vulnerabilă economic pentru a repune ţara pe linia de plutire şi a determina noul guvern să facă reforme, dar care să fie evaluate şi răsplătite corespunzător cu o perspectivă europeană clară.

Cât despre relaţia România-Ucraina, protestatarii români din Piaţa Universităţii au de învăţat de la colegii de pe Euromaidan faţă de care şi-au exprimat solidaritatea. O nouă relaţie bilaterală româno-ucraineană ar putea pleca de la această solidaritate. Nu de la declaraţii total neinspirate în contextul actual precum cea a deputatului PSD Ninel Peia care susţine că ”dacă Rusia va forţa dispersarea teritorială a Ucrainei, aşa cum o ştim astăzi, pentru a-şi păstra hegemonia politico-militară, noi am putea recupera ceea ce ni s-a furat din trupul ţării. Vorbesc aici despre o şansă inegalabilă: alături de Europa şi NATO, şi de partenerii noştri strategici, am putea aduce în UE Bucovina, Herţa, Bugeacul şi, dacă nu va fi fost deja integrată, şi Basarabia”. Asemenea declaraţii explică şi de ce România nu contează în Ucraina.