Efectele colaterale ale agresiunii ruseşti: întărirea identităţii ucrainene (interviu)

Armata ucraineană a început marţi o operaţiune specială împotriva activiştilor proruşi care destabilizează estul ţării. Vladimir Putin i-a cerut secretarului general al ONU să condamne această operaţiune. ”În condiţiile unor ameninţări majore precum cea rusească, e posibil ca populaţia ucraineană să achieseze la un amplu contract social, cu condiţia ca Ucraina să beneficieze de o susţinere largă din partea Occidentului, iar practicile corozive din trecut să fie abandonate de elite, care, în bună parte sunt cam aceleaşi. Rămâne de văzut ce vor aduce alegerile prezidenţiale din 25 mai şi, dacă, acestea se vor desfăşura”, explică politologul Octavian Milewski, expert în spaţiul post-sovietic, într-un interviu acordat Epoch Times. În opinia sa, în Ucraina are loc un amplu proces de regăsire, introspecţie identitară şi desovietizare.

Epoch Times: Ce implicaţii are alipirea Crimeei la Rusia pentru Ucraina, pentru Republica Moldova şi pentru regiune, în opinia Dvs?

Consecinţele sunt sistemice, deşi amploarea schimbărilor încă nu are proporţii geografice radicale, însă cu rezerva că Ucraina ”continentală” nu va fi supusă unei invazii în viitorul imediat. Sistemul internaţional al Europei largi nu mai este acelaşi. Ultima schimbare de acest tip a avut loc în 1990-1991 atunci când a fost semnat Tratatul pentru Forţele Convenţionale în Europa, iar ulterior URSS s-a prăbuşit. Însă, din punct de vedere al tipului de schimbare, există potenţial de violenţă sporită care poate la un moment dat să fie contracarată doar prin violenţă. Cu alte cuvinte condiţiile pentru un război pe continentul european sunt mai reale ca oricând în ultimele decenii.

Deocamdată ne aflăm într-o perioadă de tatonare şi raliere ”în culise”, cel puţin în Occident. Doar în momentul unei escaladări vom putea spune dacă suportăm consecinţe regionale. Procesele de extindere a spaţiului normativ European sunt încă în derulare, în parte inerţial, în parte ca reacţie la provocarea rusă. Mă refer la semnarea Acordurilor de Asociere, Zona Economică Liberă şi alte procese conexe. Nici unul din cele trei state vizate – Georgia, Moldova şi Ucraina – încă nu a fost oprit efectiv din drumul spre Europa. Toate cele trei au fost plasate pe o agenda accelerată de asociere şi ancorare normativ-funcţională cu UE, iar Moldova are cel mai promiţător parcurs. Lucrurile se pot schimba, însă, în orice moment şi se pune tot mai mult problema dacă semnarea mai poate schimba ceva atunci când cele trei state pot să dispară de pe hartă sau să devină ne-funcţionale.

Consecinţele imediate pentru Ucraina sunt mai întâi de toate reflectate printr-o populaţie mai puţin divizată decât cu câteva luni în urmă în ce priveşte agenda europeană. Ucraina este mult mai pro-occidentală acum, mai pro-UE şi mai pro-NATO. Iar trendul se va păstra cel puţin pentru viitorul previzibil. Totuşi, va trebui să fim foarte atenţi la consecinţele economice pe care va trebui să le suporte Ucraina.

Măsurile economice austere sunt abia la început, iar impactul asupra populaţiei va fi foarte dureros. Nu este clar dacă majoritatea ucrainenilor vor să facă sacrificii economice pe termen scurt şi mediu, pentru a culege roadele unei creşteri sustenabile pe termen lung. În condiţiile unor ameninţări majore, cum ar fi cea rusească, e posibil, totuşi, ca populaţia să achieseze la un amplu contract social, cu condiţia ca Ucraina să beneficieze de o susţinere largă din partea Occidentului, iar practicile corozive din trecut să fie abandonate de elite, care, în bună parte sunt cam aceleaşi. Rămâne de văzut ce vor aduce alegerile prezidenţiale din 25 mai şi, dacă, acestea se vor desfăşura.

În situaţia actuală, ar fi greşit ca atât Vestul per ansamblu, cât şi România în particular, să nu capitalizeze pe acest val accentuat pro-european la Kiev şi să dezvolte cu cel din urmă relaţii cât mai strânse. Un dialog strategic intensiv cu Ucraina, atât la nivel bilateral cât şi multilateral, ar trebui implementat cu multă încredere. Kievul este mai deschis ca niciodată la dezvoltarea relaţiilor cu vecinii săi vestici. Dosare de colaborare sunt foarte multe: dezvoltarea regiunilor transfrontaliere, interconectare energetică şi de transport, relaţii umane şi, desigur, socializare politică intensă la nivel de instituţii de stat.

În egală măsură, în Ucraina are loc un amplu proces de regăsire şi introspecţie identitară. Acesta va dura probabil mai mulţi ani. Ucraina se de-sovietizează şi începe a-şi rescrie istoria, în sensul în care discursul istoric anti-periferic faţă de Rusia ca Moscovie şi Ucraina ca Rusie-Mică (Malorossia) va fi înlocuit cu o auto-identificare mult mai obiectivă şi sinceră, acolo unde asertivitatea elementului ucrainean va fi centrală pentru re-amplasarea Kievului pe harta istorică a Europei din ultimii 1.000 de ani. E un proces interesant şi de durată care va trebui să se reflecte şi în mentalul noii istoriografii europene. Succesul nu este însă asigurat.

R.Moldova este deocamdată doar ameninţată de eventuale pericole. Schimbări radicale în Moldova nu s-au întâmplat, şi nici nu se vor întâmpla, atâta timp cât Ucraina va rămâne integră, chiar dacă au loc evenimente alarmante cum ar fi micro-referendumurile, şantajul economic sau varii procedee de subminare a procesului legislativ-executiv de la Chişinău.

Chişinăul este în situaţia în care factorul geografic are un rol primar, iar rolul de scut al Ucrainei este evident. Chiar dacă la Tiraspol sau Comrat au loc provocări, acestea au slabe şanse de succes atâta timp cât există doar o legătură indirectă cu Rusia, adică o legătură prin intermediul infrastructurii militare şi economice create pe baza conflictului din Transnistria sau a elitelor reziduale formate în perioada sovietică şi post-sovietică.

Potenţialul rusesc din Transnistria, în eventualitatea izolării sale, nu poate fi critic pentru o eventuală deraiere a Moldovei. Însă nu aş vrea să diminuez potenţialul său distructiv în cazul unei invazii ruseşti până în regiunea Odessa şi realizarea unei legături geografice directe cu Rusia.

Ce soluţii vedeţi pentru actualul conflict legat de Crimeea? Va accepta Occidentul o federalizare a Ucrainei, ţara nemaiputând astfel să adere la UE şi la NATO, în schimbul garantării de către Rusia că nu va anexa Estul?

Potenţialul rusesc din Transnistria, în eventualitatea izolării sale, nu poate fi critic pentru o eventuală deraiere a Republicii Moldova. Însă nu aş vrea să diminuez potenţialul său distructiv în cazul unei invazii ruseşti până în regiunea Odessa şi realizarea unei legături geografice directe cu Rusia.

În contextul actual, nimic nu pare acceptabil, în afara revenirii la status quo-ul anterior. Expansiunea nu mai este un procedeu legitim de politică externă şi dezvoltare în secolul 21. Dacă UE va accepta starea de fapt din Crimeea, atunci riscă să-şi piardă una din raţiunile fundamentale pentru care există. Însă cum nu văd ca acest lucru să se întâmple, probabil vom asista la o perioadă de acomodare la starea de fapt (în cazul în care Rusia nu va continua invazia), prin care Occidentul va utiliza metode economice, financiare şi politice de pedepsire a Rusiei.

Federalizarea are un înţeles diferit în Occident şi în Rusia. Pentru Occident, federalizare este un proces legitim şi constructiv de menţinere a integrităţii teritoriale şi dezvoltare optimă a tuturor regiunilor unui stat. Este important să facem diferenţa între construcţia federală şi construcţia imperială care mimează federaţia în scopul dezbinării periferiilor. Nu există ideal-tip pentru federaţie, însă drept modele servesc SUA şi Germania. Pentru Rusia, însă, federalismul încă este un principiu pe care trebuie să-l descopere cu adevărat. Nici în prezent Rusia nu este o federaţie.

Ce efecte pentru securitatea Republicii Moldova şi a României au ultimele evoluţii din Ucraina?

România, fie că îşi propune acest lucru, fie că nu, este într-o perioadă de strategic review. De fapt, acelaşi lucru se întâmplă şi cu NATO, însă mai puţin cu UE. Dacă NATO şi-a regăsit subit raţiunea de a exista după Afghanistan întorcându-se la fişa clasică de acţiuni, atunci UE încă nu s-a raliat complet la noile realităţi.

Pentru România o posibilă invazie rusească a Ucrainei însemnă o ameninţare a securităţii naţionale, însă calitatea de membru NATO este suficientă pentru a o apăra. Pe lângă aceasta, parteneriatul strategic cu SUA vine să întărească poziţia României.

Mai mult, Rusia a dat un semnal subtil despre intenţiile sale expansioniste la sfârşitul lunii februarie, iar graniţele NATO par a nu mai fi contestate de Moscova. Dacă Rusia a semnat cu Estonia un tratat de frontieră la sfârşitul lunii februarie, exact când începea invazia ascunsă a Crimeei, atunci în sud, la Graniţa oficială a Georgiei, Rusia făcea o ”corecţie” teritorială de 11 km, ocupând o parte din teritoriul Abhaziei. Semnalul a fost destul de clar pentru statele NATO: Rusia este dispusă să accepte doar independenţa şi integritatea teritorială a statelor Baltice (respectiv NATO), nu şi a celorlalte foste republici sovietice.

În această logică, deoarece Moldova este foarte importantă pentru România, devine clar că mai devreme sau mai târziu efectele expansiunii se for face simţite şi la graniţele României, nu şi pe teritoriul României. România va fi ameninţată doar prin proxi-ul Moldovei. România va trebui să răspundă în curând dacă expansiunea în Moldova sau dezmembrarea Moldovei este un casus belli pentru România. Există în jur de o jumătate de milion de cetăţeni români în stânga Prutului şi acesta este un argument major ce incumbă conducerii României.

Octavian Milewski este cercetător specializat pe spaţiul Europei Centrale şi de Est şi colaborează cu mai multe think tank-uri din România, Polonia şi Germania.

Va urma partea a doua a interviului despre ameninţările interne şi externe la adresa Republicii Moldova.