Dorinţa de a te reface: Cum putem grăbi procesul de vindecare al organismului
alte articole

La o săptămână după ce îi paralizase braţul şi piciorul stâng din cauza unui accident vascular cerebral, un bărbat de 44 de ani l-a surprins pe medicul care făcea vizita de rutină. Se afla deja pe coridorul spitalului, mergând cu un baston şi exersând paşii.
Nu voia ca soţia să se confrunte cu povara îngrijirii lui pe termen lung, a spus el. Văzând cât de mult făcea ea pentru el, se simţea tulburat şi era hotărât să-şi recâştige cât mai mult posibil independenţa.
La 14 zile după accidentul vascular cerebral, a venit la clinica mea pentru acupunctură la nivelul scalpului. Încă avea nevoie de baston şi îşi putea ridica braţul stâng doar la aproximativ 45 de grade. După prima şedinţă, a putut să-l ridice mult mai sus şi să deschidă singur o uşă. După a doua şedinţă, a mers fără baston. În urma a aproximativ 20 de şedinţe, mersul era aprope normal.
Acestea au fost schimbările pe care le-am observat pe parcursul tratamentului său. Ceea ce mi-a rămas, de asemenea, în minte a fost voinţa lui de a exersa braţul şi piciorul afectate. Dragostea pentru familie i-a dat un motiv să continue să încerce.
Experienţa lui a stârnit o întrebare pe care mi-am pus-o adesea în practica clinică: Cum putem ajuta pacienţii să participe mai mult la propria lor recuperare?
Voinţa de a se recupera
Determinarea pacientului de a se recupera pentru binele familiei sale mi-a lăsat o impresie profundă.
Din perspectivă psihologică, responsabilitatea şi motivaţia altruistă pot constitui o sursă importantă de forţă care ajută o persoană să continue reabilitarea.
O meta-analiză din 2020 a constatat că persoanele în vârstă cu un simţ mai puternic al scopului în viaţă prezentau un risc mai mic de declin ulterior al funcţiilor fizice. Desigur, acest lucru nu înseamnă că voinţa singură poate vindeca corpul. Tratamentul medical şi capacitatea de auto-vindecare a organismului nu sunt forţe opuse; dimpotrivă, ele acţionează împreună.
Îngrijirea medicală ajută organismul să treacă prin stadiul acut al bolii, în timp ce capacitatea sa înnăscută de vindecare îşi face treptat efectul prin reabilitare, somn, nutriţie şi schimbări în obiceiurile zilnice.
În viziunea mea, refacerea fizică implică trei niveluri: substanţa fizică, energia şi informaţia. „Substanţa fizică” include ţesuturile corpului, nutrienţii, medicamentele şi alimentele.
„Energia” poate fi înţeleasă în termeni de qi (energie vitală) şi sânge, meridianele (căile prin care energia curge în corp) şi starea funcţională generală a corpului. „Informaţia” include convingerile unei persoane, emoţiile, starea de spirit şi mesajele externe primite în fiecare zi.
Dintre aceste trei elemente, cred că informaţia este cea mai uşor de trecut cu vederea.
Atunci când o persoană este înconjurată în mod continuu de frică, anxietate şi gânduri autodistructive, corpul poate rămâne într-o stare prelungită de tensiune. În schimb, relaxarea, atenţia concentrată şi practica consecventă pot oferi corpului semnale mai stabile şi mai clare, permiţându-i să se îndrepte treptat către o stare mai propice vindecării.
Pe baza observaţiilor mele clinice, trei factori sunt deosebit de importanţi în susţinerea capacităţii de autovindecare a corpului: relaxarea, concentrarea şi consecvenţa.
1. Relaxarea: încercaţi să practicaţi
În reabilitare, primul instinct al multor pacienţi este să depună mai mult efort. Totuşi, de-a lungul timpului, am realizat că primul pas în îngrijirea de sine nu este întotdeauna să te străduieşti mai mult. Uneori, este pur şi simplu să-ţi relaxezi corpul şi mintea.
Anterior, am prezentat o serie de exerciţii pentru îngrijirea ochilor, menite să susţină sănătatea ochilor prin automasaj şi relaxare.
O femeie cu cataractă în stadiu avansat — atât de severă încât pupilele îi păreau albe — a practicat exerciţiile în mod regulat. La un control oftalmologic de urmărire, aproximativ şase luni mai târziu, oftalmologul a fost surprins să constate că starea cataractei se îmbunătăţise semnificativ. În cele din urmă, ea nu a mai avut nevoie de operaţie.
Această experienţă m-a făcut să mă întreb de ce aceeaşi metodă părea să dea rezultate clare la unii oameni, dar nu şi la alţii.
Impresia mea ulterioară a fost că persoanele care abordau exerciţiile într-o stare mai relaxată înregistrau adesea o îmbunătăţire mai vizibilă.
Când corpul rămâne tensionat şi anxios pentru perioade îndelungate, poate rămâne blocat în acea stare. Potrivit medicinei tradiţionale chineze, acest lucru poate contribui la apariţia căldurii interne sau a „focului de deficienţă”.
Din perspectiva medicinei convenţionale, stresul cronic poate perturba reglarea endocrină, favoriza inflamaţia şi contribui la un dezechilibru al sistemului nervos autonom.
O revizuire sistematică din 2020 a studiilor clinice randomizate a constatat că intervenţiile psihosociale pot îmbunătăţi funcţia imunitară, sugerând că starea mentală şi emoţională a unei persoane poate influenţa mediul în care are loc recuperarea fizică.
Atunci când efectuaţi exerciţii de reabilitare, nu este nevoie să vă repetaţi mereu: „Trebuie să mă fac bine”, şi nici nu ar trebui să vă faceţi griji în mod repetat: „Ce se întâmplă dacă nu mă îmbunătăţesc niciodată?” Primul gând poate crea tensiune suplimentară prin aşteptări excesive, în timp ce cel de-al doilea poate submina treptat încrederea.
O abordare mai adecvată este să vă relaxaţi corpul şi mintea şi să vă îndreptaţi atenţia către mişcarea pe care o efectuaţi şi către senzaţiile care apar în corp.
Trei paşi simpli pentru a vă relaxa corpul
- Faceţi o pauză şi respiraţi de câteva ori încet.
- Aduceţi-vă atenţia înapoi asupra corpului şi observaţi, de la cap până în picioare, unde aveţi tensiune.
- Acordaţi puţin mai mult timp zonelor tensionate. Pe măsură ce expiraţi, permiteţi muşchilor, articulaţiilor şi fasciilor să se relaxeze treptat.
Din perspectiva medicinei tradiţionale chineze, qi-ul şi sângele pot circula mai liber atunci când corpul este relaxat.
Acelaşi principiu se aplică şi exerciţiilor de îngrijire a ochilor. Concentraţi-vă pe fiecare mişcare, eliberând treptat tensiunea din jurul ochilor, a arcadelor, a tâmplelor, a capului şi a gâtului.
Concentrarea asupra unei singure sarcini la un moment dat poate oferi, de asemenea, creierului şi corpului informaţii mai clare şi mai consistente.
2. Concentrare: Stabiliţi un obiectiv clar pentru fiecare mişcare
În timpul reabilitării, o persoană se poate îngrijora dacă recuperarea este posibilă sau dacă va rămâne cu sechele permanente. Aceste îngrijorări sunt de înţeles. Însă atunci când atenţia este distrasă în mod repetat de anxietate, semnalele legate de mişcare care ajung la creier pot deveni mai puţin clare.
Pacientul cu accident vascular cerebral descris mai sus s-a recuperat bine nu numai pentru că era hotărât să se recupereze, ci şi pentru că şi-a transformat această dorinţă în acţiuni zilnice.
Ori de câte ori era treaz, încerca în mod repetat să-şi folosească partea afectată a corpului. Dacă îi era greu să-şi controleze mâna, o folosea pentru a ridica obiecte. Dacă mersul îi era dificil, continua să exerseze paşii.
Experienţa lui mi-a arătat că dorinţa de recuperare trebuie să se traducă în acţiuni clare, repetitive şi concrete.
Scopul exerciţiilor concentrate este de a efectua o singură mişcare pe rând — de exemplu, ridicarea unei ceşti, făcând un pas înainte sau întinzându-se după un obiect — astfel încât creierul să primească informaţii clare şi consecvente despre funcţia specifică exersată.
Medicina convenţională foloseşte adesea neuroplasticitatea pentru a explica capacitatea creierului de a se recupera.
În practică, recuperarea neurologică are loc de obicei treptat, prin reabilitare continuă şi exersare repetată, care ajută creierul să stabilească sau să consolideze conexiunile neuronale.
3. Consecvenţă: Reveniţi mereu la paşi mici
Am tratat odată o femeie de vreo 50 de ani care suferea de boala Parkinson. Când a venit prima dată la clinică, mergea încet, privirea îi era stinsă şi avea nevoie de cineva care să o susţină.
Locuia departe, aşa că fiecare vizită era dificilă. La început, lua un taxi. Mai târziu, deoarece costurile de transport erau ridicate, a început să ia singură metroul până la o staţie de pe traseu, unde sora ei mai mare o aştepta şi o însoţea la clinică.
Ea făcea tratament de trei ori pe săptămână. După aproximativ o lună, putea să meargă singură, deşi se mişca încă foarte încet. După şase luni de tratament, am chemat-o într-o zi, iar ea a reuşit să alerge uşor spre mine.
Mersul ei devenise, de asemenea, mult mai fluid.
Experienţa ei mi-a adâncit înţelegerea faptului că un medic poate îndruma un pacient în direcţia corectă, dar pacientul trebuie să depună efortul necesar pentru recuperare.
Ea nu a renunţat pentru că drumul era lung sau pentru că mişcarea era dificilă. Nici nu s-a oprit doar pentru că progresul era lent. Fie că ploua sau că soarele ardea puternic, ea a continuat să se meargă la clinică şi să urmeze tratamentul, vizită cu vizită şi pas cu pas.
Le reamintesc adesea pacienţilor să nu presupună că a avea o afecţiune incurabilă înseamnă că o îmbunătăţire semnificativă este imposibilă. Medicina ne poate oferi informaţii despre caracteristicile generale şi evoluţia preconizată a unei boli, dar asta nu înseamnă că starea sau rezultatul va fi identic pentru toate prsoanele.
Dacă cineva începe prin a decide: „Nu mă voi simţi niciodată mai bine”, această convingere poate deveni ea însăşi un obstacol în calea recuperării.
Deşi boala Parkinson nu are în prezent un tratament curativ, un studiu dublu-orb, randomizat şi controlat din 2019, publicat în The Lancet Neurology, a constatat că persoanele cu boala Parkinson în stadiu uşor au înregistrat o ameliorare a simptomelor după ce au efectuat exerciţii aerobice la domiciliu de trei ori pe săptămână, timp de şase luni.
Această constatare ilustrează importanţa activităţii fizice regulate şi pe termen lung pentru persoanele cu boala Parkinson.
A ajuta organismul să se refacă
Relaxarea, concentrarea şi consecvenţa pot părea trei practici separate, dar toate indică aceeaşi direcţie: ajutarea organismului să se îndepărteze treptat de tensiune şi anxietate şi să se îndrepte către o stare mai stabilă.
- Relaxarea împiedică organismul să rămână blocat într-o reacţie de stres persistentă.
- Concentrarea ajută creierul să primească din nou semnale clare de la organism.
- Consecvenţa permite ca aceste ajustări să se acumuleze în timp.
Capacitatea de auto-vindecare a organismului nu se activează prin efortul de a merge mai departe doar prin forţa voinţei. Mai degrabă, după ce a primit tratamentul medical necesar, o persoană trebuie să-şi adapteze în continuare obiceiurile zilnice şi să participe la reabilitare, astfel încât procesele de refacere ale organismului să-şi poată face efectul treptat.
Cum poate ajuta famila
Cel mai important rol al membrilor familiei nu este acela de a-l îndemna continuu pe pacient să „rămână puternic”, ci de a-l face să simtă că este susţinut.
Când oamenii se îmbolnăvesc, experimentează de obicei teamă, anxietate, neputinţă şi, uneori, iritabilitate sau reticenţă în a coopera. Dacă membrii familiei înţeleg suferinţa din spatele acestor reacţii şi răspund cu calm şi empatie, pacienţii sunt mai puţin susceptibili să rămână blocaţi în gânduri precum „sunt inutil” sau „sunt o povară pentru familia mea”.
Cei care îl îngrijesc nu trebuie să ofere întotdeauna sfaturi şi nici să se grăbească să critice. Ei pot începe prin a asculta fără a-l întrerupe, apoi pot ajuta la stabilirea obiectivelor mai mari ale pacientului în paşi mai mici — de exemplu, să stea în picioare cu câteva secunde mai mult, să facă câţiva paşi în plus sau să ţină o ceaşcă singur. Când pacientul reuşeşte, lăudaţi efortul depus.
Când starea pacientului o permite, membrii familiei ar trebui, de asemenea, să evite să facă totul în locul pacientului. În schimb, ar trebui să-i lase pe pacienţi să continue să facă tot ce pot face singuri, ajutându-i să participe activ la propria recuperare.
În acelaşi timp, îngrijitorii trebuie să aibă grijă şi de ei înşişi. Un îngrijitor cronic epuizat va avea dificultăţi în a oferi un sprijin constant şi susţinut. Membrii familiei nu trebuie să devină îngrijitori perfecţi. Ei au nevoie, de asemenea, de timp pentru a se odihni, a cere ajutor şi a-şi recăpăta propriile forţe.
Speranţa poate lua multe forme: o mai mare independenţă, un confort sporit, o legătură reînnoită sau încrederea de a încerca încă un mic pas. Tratamentul medical şi îngrijirea zilnică constituie fundamentul; relaxarea, concentrarea şi consecvenţa pot ajuta pacienţii să se implice în această îngrijire.
La aproximativ cinci luni după accidentul vascular cerebral, l-am întâlnit întâmplător pe pacientul meu pe stradă. Mergea cu bicicleta şi mi-a făcut cu mâna, zâmbind.
Mi-am amintit de primii lui paşi pe coridorul spitalului. Dorinţa lui de a avea grijă de familia sa dăduse sens acelor paşi f[cu'i pentru recuperare. Zi după zi, el transformase acea dorinţă în acţiune.
Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al The Epoch Times.