Amprentele digitale vechi de 2.200 de ani dezvăluie cine a construit cu adevărat misterioasa Armată de Teracotă din China

De mii de ani, o armată misterioasă veghează – tăcută şi impasibilă în întuneric, fără a se abate niciodată de la datoria sa solemnă. Ei sunt războinicii Armatei de Teracotă, realizaţi cu măiestrie acum 2.200 de ani în China pentru a păzi mormântul împăratului Qin Shihuang.

Lucrarea este de o măiestrie deosebită – la prima vedere, miile de războinici par identici, dar dacă te uiţi mai atent, vei descoperi o varietate uimitoare de chipuri, coafuri şi armuri, o demonstraţie uluitoare de măiestrie, potrivit ScienceAlert.

În mod tradiţional, arheologii au presupus că întreaga armată a fost creată de bărbaţi adulţi, dar noile cercetări arată că această presupunere ar putea fi greşită.

Sculptorii – a căror operă a dăinuit mult timp după moartea împăratului pe care l-au slujit – şi-au lăsat amprentele în lutul încă umed, iar tocmai aceste amprente sugerează că bărbaţi, femei şi copii au colaborat probabil cu toţii la realizarea epicei Armatei de Teracotă.

„Aceste descoperiri pun sub semnul întrebării ipoteza de lungă durată conform căreia producţia Armatei de Teracotă s-a bazat exclusiv pe forţa de muncă masculină adultă”, scriu cercetătorii conduşi de arheologul Xiaoxi Li de la Muzeul Sitului Mausoleului Împăratului Qinshihuang, „oferind prima dovadă biologică cantitativă a unei forţe de muncă diversificate, incluzând femei şi copii”.

Armata de teracotă a ieşit la lumină pentru prima dată în 1974, după mai bine de 2.000 de ani petrecuţi în întuneric.

Nişte fermieri care săpau o fântână la aproximativ 1,5 kilometri de locul unde se află mormântul împăratului au descoperit fragmente misterioase de războinici din lut, în mărime naturală.

Ceea ce au descoperit întâmplător era o imensă armată subterană, a cărei amploare totală urma să fie dezvăluită abia după ani de zile.

Dimensiunea cunoscută a Armatei de Teracotă constă în mii de statui în mărime naturală – aproximativ 8.000 de războinici, 130 de care de război cu 520 de cai şi încă 150 de cai de cavalerie. Totuşi, o mare parte din vasta necropolă a împăratului rămâne neexcavată, iar conţinutul său complet este încă necunoscut.

De asemenea, identităţile meşterilor care au întreprins această lucrare monumentală sunt în mare parte necunoscute.

S-au efectuat relativ puţine cercetări care să abordeze această chestiune. Studiile anterioare despre Armata de Teracotă s-au concentrat în mare măsură asupra modului în care a fost realizată, nu asupra celor care au realizat-o.

Astfel, ipoteza teoretică conform căreia aceştia erau bărbaţi a rămas mai mult sau mai puţin necontestată, chiar dacă documentele istorice arată că şi femeile şi copiii lucrau în atelierele supravegheate de stat în timpul dinastiei Qin.

Li şi colegii ei observă că o forţă de muncă mai diversă a fost documentată în mod specific în producţia de obiecte lăcuite – dar compoziţia forţei de muncă din cadrul Armatei de Teracotă a rămas o întrebare deschisă.

Totuşi, urme ale acelei forţe de muncă au rămas imprimate în lut.

La fel cum analiza amprentelor palmare a dezvăluit informaţii despre artiştii din epoca preistorică, amprentele digitale pot oferi indicii despre cine a construit Armata de Teracotă.

Studiul se bazează pe 36 de războinici proveniţi dintr-o singură groapă de excavare. O cercetare iniţială a documentat 91 de amprente digitale – dintre care 12 au fost excluse ulterior, deoarece păreau să aparţină unor persoane care au lăsat mai multe amprente.

Astfel, au rămas 79 de amprente digitale pentru analiza completă. Aceste amprente au fost lăsate pe toată suprafaţa războinicilor – capete, braţe, armuri, mâini, gulerele şi chiar un picior – şi par să fi fost doar un produs secundar al procesului de fabricaţie.

„Amprentele de suprafaţă, reprezentând 73 de amprente, au fost lăsate în timpul proceselor de turnare, modelare şi asamblare, când meşterii şi-au apăsat degetele direct pe suprafeţele de lut umed; acestea au fost găsite cel mai frecvent pe capetele şi braţele figurinelor, unde meşterii apucau componentele în timpul operaţiunilor de fixare şi netezire”, scriu cercetătorii.

„Amprentele în relief, care cuprind restul de 6 amprente, s-au format atunci când decoraţiunile din lut preformate – în principal cuiele armurii şi centurile – au fost presate pe suprafaţa figurinelor, iar acestea se aflau exclusiv pe componentele armurii.

Aţi putea crede că o singură amprentă digitală nu poate spune prea multe despre o persoană, în afară de faptul că era un om. V-aţi înşela însă, iar secretul nu stă în mărimea amprentei, ci în distanţele infime dintre liniile de pe amprentă.

După cum explică cercetătorii, pe măsură ce o persoană creşte, crestele amprentelor sale devin mai distanţate – dar există o diferenţă foarte mică între băieţi şi fete.

Cu toate acestea, odată ce oamenii ating maturitatea scheletică, creşterea lor se stabilizează – iar bărbaţii tind să aibă o distanţă între creste puţin mai mare decât femeile. Asta înseamnă că distanţa medie dintre creste – o măsurătoare numită lăţimea medie a crestelor – poate oferi indicii despre vârsta şi sexul unei persoane.

Există însă o problemă: măsurătorile se suprapun considerabil între diferite grupuri. De exemplu, un adolescent ar putea avea amprente aproape imposibil de distins de cele ale unei femei adulte.

În loc să încerce să analizeze fiecare amprentă în parte şi să îi atribuie o vârstă şi un sex, cercetătorii au folosit un algoritm pentru a estima proporţiile diferitelor grupuri demografice reprezentate în toate cele 79 de amprente.

Cercetătorii şi-au ajustat, de asemenea, măsurătorile pentru a ţine cont de diferenţele de dimensiune ale amprentelor digitale între populaţii şi de contracţia argilei în timpul uscării şi arderii, deşi este important de menţionat că faptul că s-au bazat pe date de referinţă europene moderne introduce un grad de incertitudine.

Cu toate acestea, distribuţia demografică s-a dovedit a fi mult mai diversă decât permiteau ipotezele anterioare.

Conform modelului, doar 45% dintre amprente au fost probabil lăsate de bărbaţi adulţi. Alte 32,7% au fost atribuite femeilor adulte. Iar restul de 22,3% au fost atribuite copiilor cu vârsta sub 15 ani.

Prezenţa copiilor în rândul forţei de muncă s-ar putea să nu fi fost neobişnuită. Documentele istorice din dinastia Qin descriu un sistem formal de ucenicie, în cadrul căruia tinerii învăţau meseria sub supravegherea unor meşteri experimentaţi.

Conform tăbliţelor din perioada dinastiei Qin de la Academia Yuelu – manuscrise juridice antice inscripţionate pe bambus – „Maestrul artizan predă bine; astfel, un ucenic îşi finalizează pregătirea într-un an, iar un nou artizan apare în doi ani”.

Cercetătorii sugerează că este posibil ca ucenicilor mai tineri să li se fi atribuit sarcini relativ simple, cum ar fi ataşarea detaliilor decorative la armura războinicilor, în timp ce meşterii mai experimentaţi se ocupau de lucrările mai exigente din punct de vedere tehnic.

Există, totuşi, câteva limitări importante ale acestor descoperiri. Cele 79 de amprente au provenit de la doar 36 de războinici dintr-o singură secţiune a vastului sit arheologic, iar proporţiile amprentelor nu reflectă neapărat proporţiile persoanelor care le-au lăsat.

Muncitorii fără experienţă, de exemplu, ar fi putut lăsa mai multe amprente decât meşterii pricepuţi, care erau mai obişnuiţi să lucreze cu lutul. Cu toate acestea, descoperirile sugerează că Armata de Teracotă ar fi putut fi opera unui grup de oameni mult mai divers decât se credea anterior.

Cercetările viitoare s-ar putea concentra pe extinderea bazei de date cu amprente digitale pentru a crea un eşantion mai mare, care ar trebui să ne ofere mult mai multe informaţii despre cei care au construit enigmatica Armată de Teracotă a împăratului Qin Shihuang.

„Aceste dovezi biologice coroborează în mare măsură numeroase înregistrări istorice, reconstituind în mod clar scena de producţie din atelierele de stat ale dinastiei Qin, unde bărbaţii şi femeile lucrau împreună, iar meşterii adulţi lucrau alături de tineri, care ar fi putut fi ajutoare sau începători”, scriu cercetătorii.

Cercetarea a fost publicată în revista „Journal of Cultural Heritage