Oamenii de ştiinţă lansează un avertisment după o descoperire neobişnuită în cazul unor schelete din Danemarca

... (Imagine generată cu IA - ChatGPT)
Redacţia
15.11.2026
... (Imagine generată cu IA - ChatGPT)
Redacţia
15.11.2026

Există ceva ciudat în legătură cu unele dintre scheletele îngropate în mănăstirile din Danemarca.

Unele par să dateze de cu zeci – sau chiar sute – de ani înainte ca locurile lor de odihnă veşnică să fi fost construite.

Aşadar, ce se întâmplă?

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Danemarcei de Sud şi Centrul pentru Cercetări Izotopice cred că au găsit răspunsul.

Într-un articol de comentariu publicat în npj Heritage Science, aceştia au lansat un „avertisment” adresat arheologilor care datează rămăşiţe umane medievale.

Datarea cu radiocarbon este o metodă destul de fiabilă pentru determinarea vechimii oaselor şi artefactelor, până la aproximativ 50.000 de ani.

Procesul începe în spaţiu: razele cosmice interacţionează cu azotul din atmosferă, producând cantităţi mici dintr-un anumit izotop, numit carbon-14, care se combină apoi cu oxigenul atmosferic pentru a forma dioxid de carbon.

Copacii şi alte plante care realizează fotosinteza absorb apoi acest carbon din aer şi îl încorporează în propriile celule. La rândul lor, acelaşi lucru se întâmplă cu animalele care consumă aceste plante (precum şi cu animalele care mănâncă alte animale care se hrănesc cu plante).

Când aceste animale mor, ele încetează, evident, să se mai hrănească şi, prin urmare, nu mai încorporează carbon-14 în celulele lor. Din acel moment, nivelurile de carbon-14 nu pot decât să scadă în timp, prin dezintegrare radioactivă.

Analizând nivelurile de carbon-14 din oase şi comparându-le cu nivelurile istorice cunoscute ale acestui izotop în atmosferă, oamenii de ştiinţă pot calcula cu destulă precizie vechimea oaselor respective.

Există însă o problemă.

Datarea obişnuită cu radiocarbon funcţionează bine în cazul oamenilor şi animalelor care se hrănesc în mare parte cu animale terestre şi plante, dar situaţia este diferită în cazul celor care consumă mult peşte, din cauza unui fenomen cunoscut sub numele de „efect de rezervor”.

Râurile, lacurile şi oceanele au proporţii diferite ale izotopilor de carbon, din cauza aportului de carbonaţi dizolvaţi transportaţi de apele de scurgere sau a ridicării la suprafaţă a dioxidului de carbon mult mai vechi. Aceasta înseamnă că râurile, de exemplu, pot conţine cu aproximativ 15% mai puţin carbon-14 decât atmosfera.

Prin urmare, oasele unei persoane a cărei alimentaţie era bogată în peşte pot părea cu sute de ani mai vechi decât sunt în realitate.

„În cazuri extreme, un peşte din Rin [râu], de exemplu, poate părea cu până la 1.300 de ani mai vechi decât un organism terestru care a trăit exact în aceeaşi perioadă.

Dar asta nu înseamnă că poţi pur şi simplu să scazi 1.300 de ani din datarea unei persoane care a consumat peşte de apă dulce. Dimpotrivă. Problema specifică apelor dulci este că efectul variază enorm. Poate fi cuprins între zero şi 1.000 de ani”, spune Kaare Lund Rasmussen, specialist în arheometrie la Universitatea Danemarcei de Sud.

Echipa a analizat oase provenite de la 27 de persoane, excavate din mănăstiri medievale daneze, şi, într-adevăr, şase probe au prezentat datări deosebit de anormale. În fiecare caz, oasele păreau să fie cu zeci sau sute de ani mai vechi decât clădirile în care sau în apropierea cărora fuseseră îngropate.

Într-un caz, de exemplu, un schelet îngropat în oraşul danez Svendborg fusese datat prin metoda radiocarbonului ca provenind din perioada 1100–1155 d.Hr. – însă mănăstirea nu a fost construită decât în anul 1236.

Un alt schelet, din oraşul Viborg, a fost datat cel târziu în anul 976 d.Hr., cu mult peste un secol înainte ca mănăstirea să fie construită pe acel teren.

„În Europa creştină medievală, consumul de carne era restricţionat în perioada Postului Mare. Cu toate acestea, consumul de peşte de apă dulce era permis ca sursă de hrană, deoarece peştii de apă dulce erau consideraţi «reci» sau «neutri», în comparaţie cu carnea animalelor cu sânge cald şi cu peştii marini. În anumite cercuri şi culturi creştine, peştele de apă dulce era considerat chiar un aliment de prestigiu”, scriu cercetătorii.

Existau şi dovezi mai directe că efectul de rezervor era implicat.

Echipa a analizat probele pentru a detecta un izotop numit azot-15, care se găseşte în concentraţii ridicate în ecosistemele acvatice – şi, într-adevăr, au fost detectate niveluri crescute în toate probele.

Cercetătorii sugerează că acest fenomen nu este specific Danemarcei şi că, probabil, se manifestă şi în alte părţi ale Europei şi ale lumii. Ei oferă exemplul unui sit din Epoca de Piatră din Balcani, unde au fost descoperite rămăşiţe umane străpunse de săgeţi confecţionate din oase de animale.

Ar fi de aşteptat ca ambele categorii de oase să aibă aproximativ aceeaşi vechime – însă studiile anterioare au constatat că oasele umane par să fie cu până la 500 de ani mai vechi decât săgeţile din oase de animale.

Fie vreun farsor din Epoca de Piatră a înfipt săgeţi contemporane lui în oase care zăcuseră acolo timp de o jumătate de mileniu, fie oamenii consumaseră peşte, iar animalele nu.

„Avertismentul este că trebuie evaluat dacă oasele excavate sunt afectate de efectul de rezervor al apelor dulci şi, dacă da, cât de mare ar putea fi acest efect”, concluzionează cercetătorii.

Echipa recomandă măsurarea nivelurilor de azot-15 din oase, în special din cele care datează din perioada medievală. Dacă aceste niveluri sunt ridicate, există modele care pot ajuta la calibrarea unei datări mai precise a oaselor.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii:
prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
folosind Paypal, apăsând butonul de mai jos