De ce s-a gripat motorul franco-german al UE
alte articole
Preşedintele francez s-a întâlnit ieri la Paris cu cancelarul german. Cei doi lideri europeni au propus un preşedinte pentru zona euro şi crearea unui buget special pentru combaterea şomajului în eurozonă şi au anunţat că vor prezenta propuneri comune de aprofundare a uniunii economice şi monetare înaintea următorului Consiliu european din iunie. Nucleul franco-german al UE nu mai este însă motorul de integrare şi de construcţie europeană din trecut. Pe lângă diferenţele ideologice, preşedintele francez Francois Hollande şi cancelarul german Angela Merkel au agende economice şi viziuni total diferite în legătură cu măsurile necesare pentru ca Europa să iasă din criză. Austeritatea şi rigoarea fiscală a lui Merkel se lovesc de cerinţele lui Hollande de mutualizare a datoriilor europene prin eurobonduri, neacceptate de Germania, şi de reticenţa sa de a face reforme.
”Relaţiile dintre Germania şi Franţa sunt în mod tradiţional foarte strânse, dar n-au fost niciodată scutite de diferenţe şi divergenţe. Mai ales pe plan economic cele două ţări se revendică de la două modele diferite: orientare către export vs. orientare către consumul intern şi stimularea creşterii interne, disciplină bugetară vs. solidaritate financiară. În primii ani ai crizei financiare şi economice ambele ţări au încercat să se agaţe de principiile lor de politică economică. Deciziile luate ca reacţie la criză au reprezentat în mare parte compromisuri. În era Merkozy însă raportul dintre Germania şi Franţa s-a schimbat: într-o voltă surprinzătoare Sarkozy a trecut pe linia guvernului german şi a propagat şi el de atunci strategia disciplinei bugetare europene”, îmi spunea anul trecut într-un interviu Katrin Sold, cercetătoare la German Council on Foreign Relations (DGAP), specializată în relaţii franco-germane.
Experta prognoza că cele două ţări sunt însă foarte dependente una de alta, iar diferenţele dintre Merkel şi Hollande nu vor împiedica un Merkhollande după Merkozy. La rândul său Hans Stark, cercetător la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI), din Paris, prognostica că ”odată cu venirea lui Hollande la Elysee, s-ar putea produce o răcire a relaţiilor de un an sau doi. Hollande va aştepta până la alegerile germane din 2013, să vadă dacă nu poate coopera cu SPD-ul german. Nu cred că vor exista schimbări radicale în relaţia bilaterală, pentru că nu este în interesul celor două ţări. Doar că motorul franco-german se va face auzit mult mai puţin în 2012-2013”.
În prezent este însă clar că după Merkozy nu a urmat Merkhollande. Relaţiile dintre cei doi lideri au fost reci încă dinainte ca noul preşedinte francez să ajungă la Elysee. Hollande nu uită că Merkel l-a susţinut deschis pe adversarul său Nicolas Sarkozy în alegerile prezidenţiale şi a refuzat să-l primească la Berlin pe când era doar candidat. De atunci, divergenţele dintre cei doi s-au adâncit. Hollande a pozat în apărătorul statelor din sud, al Spaniei, Italiei şi Portugaliei, ţări cu economii secătuite de austeritate şi a cerut abandonarea acesteia în favoarea unei agende de stimulare a creşterii şi a înfiinţării de noi locuri de muncă. Mai mult, el a ameninţat cu blocarea pactului fiscal dorit de Germania dacă aceste măsuri nu vor fi şi ele incluse. Acest lucru a iritat-o şi mai mult pe Angela Merkel, cancelarul german simţind că i se pune în pericol întreaga politică de salvare a zonei euro.
Schimbul de critici dure între cele două părţi a trecut de nivelul obişnuit de dispute care erau soluţionate prin compromis în era Merkozy. Un grup de parlamentari francezi a acuzat în termeni duri austeritatea impusă de Germania în UE, acuzând-o direct pe Merkel de egoism şi de urmărirea unor interese înguste ale Germaniei de a transforma Europa într-o piaţă de desfacere uriaşă pentru exporturile sale şi de menţinerea artificială a salariilor mici pentru a fi mai competitivă decât alte state europene. De asemenea i se reproşa că luptă doar pentru economiile germane, pentru menţinerea balanţei comerciale şi pentru viitorul său electoral, nu pentru Europa. Aceste acuzaţii ai fost urmate de o declaraţie a preşedintelui Adunării Naţionale, Claude Bartolone care a făcut apel la o “confruntare” cu Germania în ce priveşte austeritatea. ”În jur de 75 % din exporturile Germaniei se duc către Europa, dintre care 50 % în zona euro. În acest context, poate ea să continue să-şi ruineze toţi clienţii?”, a mai spus Bartolone pentru Le Monde.
Răspunsul nemţilor nu s-a lăsat nici el aşteptat. Chiar înainte de vizita de ieri a lui Merkel la Paris, mai mulţi lideri ai FDP, partenerul de coaliţie al lui Merkel, cât şi parlamentari din CDU, l-au acuzat pe Hollande că refuză să ia măsurile de reformă necesare pe care i le-a cerut CE pentru a combate şomajul, recesiunea, deficitul şi datoria nesustenabilă a Franţei. "Pentru a putea să stimulăm însfârşit creşterea în toată Europa, Franţa are nevoie de reforme care să-i întărească competitivitatea”, a declarat Rainer Brüderle (FDP) pentru "Rheinische Post". Iar vicepreşedintele fracţiunii CDU Michael Meister l-a criticat pe Hollande, spunând că ”CE a arătat multă clemenţă faţă de Franţa în ce priveşte deficitul bugetar şi totuşi este criticată de preşedintele Franţei, deşi este rolul Comisiei să vegheze la respectarea tratatelor de la Maastricht iar Franţa nu respectă aceste tratate”. Mai radical, secretarul general al FDP Döring a declarat că ”Germania şi Europa au nevoie de o Franţă puternică. Nu există drum pentru Franţa care să poată ocoli reformele pentru a reface competitivitatea. Franţa are nevoie de mai mult decât o Agendă 2010 de tip Schroeder şi de mai puţin Hollande”.
Aici este şi una dintre principalele probleme în relaţia bilaterală: Hollande a câştigat alegerile tăcând mâlc în legătură cu măsurile de austeritate inevitabile pe care va trebui să le ia şi promiţând în schimb suprataxarea bogaţilor şi creşterea impozitării companiilor. Franţa se scufundă însă tot mai mult în recesiune iar întârzierea măsurilor de reformă nu face decât să crească agonia. Popularitatea lui Hollande a scăzut oricum la un nivel fără precedent, chiar înainte de a face tăierile, pentru că starea economiei se degradează.
Dacă până acum motorul franco-german funcţiona prin compromis şi exista un fel de echilibru, Franţa fiind motorul politic, iar Germania cel economic al UE, acum acesta s-a rupt.
Dacă până acum motorul franco-german funcţiona prin compromis şi exista un fel de echilibru, Franţa fiind motorul politic, iar Germania cel economic al UE, acum acesta s-a rupt. Germania conduce Europa singură politic şi economic şi nu cucereşte laude, ci tot mai multe critici pentru soluţiile sale de criză. Având în vedere amploarea sentimentelor anti-germane din ţările sudice şi în contextul adâncirii crizei, Germania şi-ar dori să aibă un partener cu care să împartă deciziile grele şi nepopulare, cu care să se sfătuiască şi cu care să deconteze efectele secundare ale acestora. Astăzi miniştrii germani susţin că au nevoie de o Franţă puternică, care este în stare să-şi facă ordine în propria ogradă şi apoi să revină pe scena europeană.
Problema este că de partea franceză, politica lui Hollande este una de expectativă pasivă. Preşedintele francez, supus presiunilor legate de situaţia degradată a economiei, ezită să facă reforme şi ezită şi să se ralieze Germaniei la nivelul UE. Măsurile sale de creştere la nivelul UE nu au luat o formă concretă pentru că nu a găsit reţeta şi determinarea de a le aplica nici pe plan intern. Ca urmare, preşedintele francez evită să iasă în faţă cu strategii comune cu Germania. Până la urmă, atunci când va fi obligat să aplice pe plan intern neplăcutele măsuri de austeritate va putea invoca dictatul german şi faptul că nu este voia lui, ci a lui Merkel. Strategia a fost folosită şi în alte ţări sudice care au făcut din Germania un ţap ispăşitor.
În orice caz ruptura pe axa Paris-Berlin nu mai poate fi ascunsă. Înainte de ultimul summit al UE nu a existat o stabilire şi o prezentare a unei poziţii comune franco-germane aşa cum se întâmpla înainte de fiecare summit de criză în perioada Merkozy. Se vede că Francois Hollande aşteaptă alegerile parlamentare din septembrie pentru Bundestag, sperând ca Merkel să piardă în favoarea social-democratului Peer Steinbrueck şi că nu vor exista schimbări majore în actuala relaţie de ”prietenie tensionată”, cum o caracteriza chiar preşedintele francez, până atunci.
Recenta iniţiativă tip New Deal pentru combaterea şomajului în rândul tinerilor la nivel european este însă o excepţie (prima iniţiativă comună în era Merkhollande!) care redă speranţa că tandemul care a dezvoltat Europa va continua să funcţioneze în ciuda divergenţelor. Până la urmă Berlinul şi Parisul sunt condamnate să colaboreze şi să scoată Europa din criză. Iar acum este vorba chiar despre măsurile de creştere propuse de Hollande la nivel european, dar nepuse în practică acasă. Dar este vorba şi despre declaraţia preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, care a cerut Franţei să-şi reformeze piaţa muncii şi sistemul de pensii pentru a reduce deficitul public, adică să înceapă austeritatea cerută de Germania. De succesul acestei iniţiative va depinde şi viitorul relaţiei franco-germane în epoca Merkhollande 2, plecând de la premisa că actualul cancelar nu va pierde alegerile.
Timpul nu mai are însă răbdare cu Hollande. Fie Franţa devine mai germană în fiscalitate aşa cum doreşte Berlinul şi face tăierile necesare, fie Germania nu mai exportă atât de mult şi creşte salariile aşa cum doreşte Parisul. Amândouă variantele par improbabile. Ultima soluţie ar fi ca Franţa şi Germania să se separe în două nuclee distincte, cel sudic şi cel nordic. Dar atunci am asista la oprirea motorului franco-german.
