De ce nu vom asista la o „Primăvară” azeră

Alegerile prezidenţiale din Azerbaidjan fuseseră câştigate de Ilham Aliev înainte de a avea loc. În ciuda unor proteste de mici dimensiuni, conducerea nu se teme nici de criticile UE şi SUA, care au fost şi sunt blânde datorită importanţei energetice a ţării, nici de opoziţia slabă care nu reuşeşte să se prezinte ca o alternativă şi nici de protestele populare pe care le reprimă violent. Lipsesc ingredientele pentru o revoluţie ca în ţările arabe. Doar un declin al sectorului energetic şi al exporturilor ar putea schimba ceva.

Scrutinul prezidenţial azer considerat de echipa de monitori a OSCE fraudat şi falsificat avea deja un câştigător predeterminat. Cu o zi înainte de alegeri, Comisia Electorală Centrală a publicat rezultatele alegerilor pe o aplicaţie smartphone, arătând că Aliev conducea confortabil. Rezultatul era previzibil deoarece consolidarea dictaturii Aliev a fost un proces de durată.

Actualul preşedinte a ridicat limita de mandate prezidenţiale printr-un amendament constituţional în 2009 şi a întărit progresiv controlul său asupra puterilor executivă şi legislativă. În schimb, opoziţia a fost eliminată din Parlament după alegerile fraudate din 2010 şi împiedicată să apară în mass-media mainstream. Mai mult, regimul a impus amenzi mari pentru jurnaliştii care criticau regimul, forţându-i la autocenzură.

Opoziţia fragilă şi absentă din spaţiul public a fost denigrată constant şi hărţuită prin arestarea unor lideri. Oricum ea nu reprezenta o ameninţare pentru că n-a făcut decât să critice regimul, dar fără să ofere propuneri alternative care să convingă populaţia. În plus, diferitele formaţiuni de opoziţie s-au pus târziu de acord asupra unui candidat comun.

Blândeţea UE şi SUA faţă de regim

Merită notat şi faptul că regimul de la Baku n-a simţit nici presiunea UE şi a SUA, care au lăsat să primeze interesele economice şi geopolitice în relaţia cu Azerbaidjanul faţă de principiile democratice şi drepturile omului frecvent încălcate de această ţară care este până la urmă o dictatură.

UE şi SUA au fost şi vor rămâne mult prea blânde faţă de derapajele grave ale regimului Aliev. Europa are nevoie de resursele energetice azere şi deci menţine promisiunea acordului de asociere şi a ajutoarelor economice. Iar SUA are nevoie de coridorul de transfer al echipamentelor militare din Afganistan prin Azerbaidjan.

Ameninţările interne

În legătură cu ameninţările interne pentru regim, după scrutin au ieşit câteva mii de oameni în stradă, dar mai puţini ca la celelalte alegeri fraudate. Au mai avut loc alte proteste la nivel local, legate de nemulţumiri punctuale faţă de corupţia guvernanţilor, nemulţumiri faţă de autorităţile locale sau faţă de condiţiile din armată, dar aparatul represiv a reuşit, cu gloanţe de cauciuc şi tunuri de apă chiar, când a fost nevoie, să disperseze protestatarii. Frustrarea generaţiei tinere faţă de lipsa de acces la educaţie de calitate şi la joburi creşte însă. În ciuda propagandei regimului legată de reducerea sărăciei, discrepanţele dintre bogaţi şi săraci continuă să crească. La fel şi cele dintre diferitele regiuni ale ţării deoarece deciziile legate de finanţarea proiectelor de dezvoltare regionale sunt luate tot de la centru.

Guvernatorii nu se consideră responsabili faţă de localnici, nefiind aleşi, ci numiţi de către puterea centrală căreia trebuie să-i fie loiali. În plus, ei şi rudele lor au interese puternice de afaceri la nivel local, ceea ce împiedică o dezvoltare economică sănătoasă a comunităţilor.

Paradoxal, pe termen lung regimul Aliev s-ar putea prăbuşi tocmai din cauza gazului şi a petrolului, care acum reprezintă elementul central al dominaţiei sale absolute asupra ţării.

Desigur au existat proteste locale împotriva acestei stări de fapt, dar regimul a folosit strategia consacrată – a reprimat manifestările populare şi le-a denigrat ca acte de huliganism sau opera unor adversari ai statului. A fost jucată din nou cartea anti-armeană, vecinul care poate fi scos ţap ispăşitor pentru orice ”destabilizare”, pentru a convinge populaţia să nu susţină protestatarii.

Improbabilitatea unui scenariu arab

Lilit Gevorgyan, analistă la IHS Global Insight, arată însă într-o analiză, că o revoluţie de tipul celor din lumea arabă este improbabilă în Azerbaidjan ”în primul rând pentru că partidele de opoziţie rămân deconectate de electoratele regionale. Ele au fost excluse din politica mainstream pentru o lungă perioadă şi au un acces limitat la media”. Grupurile de activişti civici în schimb, care se bucură de mai multă încredere populară, ar trebui să se transforme în partide politice, ceea ce nu este uşor.

În plus, Azerbaidjanului îi mai lipseşte un ingredient esenţial pentru un scenariu de tipul celui din ţările arabe revoluţionare, Islamul organizat. Deşi este o ţară predominant musulmană, şiită, grupurile musulmane, care au protestat împotriva interdicţiei vălului islamic şi ai căror lideri au fost întemniţaţi, nu au o influenţă comparabilă cu cea a Frăţiei Musulmane în Egipt.

Experta în spaţiul postsovietic de la firma de consultanţă Global Insight crede că mai degrabă schimbarea de putere la Baku ar putea fi determinată de alţi factori precum o ruptură la vârful elitei sau de o intrare a lui Aliev într-un război prelungit şi costisitor pentru Nagorno-Karabah, care ar face multe victime, şi l-ar îndepărta de la putere în cazul unei înfrângeri.

Mai există însă şi un alt scenariu. Paradoxal, pe termen lung regimul Aliev s-ar putea prăbuşi tocmai din cauza gazului şi a petrolului, care acum reprezintă elementul central al dominaţiei sale absolute asupra ţării. În ciuda protestelor de stradă, sistemul politic este mai puţin dependent de susţinerea populară decât de funcţionarea sectorului energetic profitabil. Or este de aşteptat ca producţia de petrol să scadă dramatic începând din 2025. Gazul are premise mai bune, cu zăcământul de la Shah Deniz, dar exporturile azere vor intra în competiţie cu ”revoluţia” gazelor de şist pe piaţa globală.

Doar o scădere a exporturilor de energie va slăbi regimul într-atât încât să-l forţeze să deschidă economia, ceea ce va implica şi o justiţie mai puternică, o liberalizare politică şi o mai bună responsabilizare a funcţionarilor. Până atunci însă mai este mult de aşteptat, iar regimul are timp.