De ce a insistat Rusia pe trimiterea de ajutor umanitar în Ucraina (interviu)

”Din informaţiile pe care le avem, mai multe camioane erau goale şi au ajuns la uzine militare din teritoriul controlat de luptătorii sprijiniţi de Moscova. Au fost umplute cu echipamente folosite pentru producţia de armament performant şi mutate în diferite uzine de armament de pe teritoriul rus. Înainte de 1991 o mare parte a industriei militare de vârf sovietice se construise pe teritoriul ucrainean – în considerarea eternităţii Uniunii Sovietice. Chiar şi după separarea din 1991, uzinele au continuat să lucreze pentru noul stat rus”, explică Marius Văcărelu, profesor la SNSPA şi specialist în geopolitică, în cea de-a doua parte a interviului acordat Epoch Times.

Este acesta, în opinia Dvs, pretextul sau mijlocul pentru o intervenţie militară rusă în Estul Ucrainei? Şeful Statului Major Valeri Gherasimov scria că Rusia preia din exemplul intervenţiei în Libia ideea că sub pretextul responsabilităţii de a proteja civilii, a unei intervenţii umanitare sau de peacekeeping, ea ar putea interveni în alte ţări…

Este foarte greu şi negativ pentru imaginea unei ţări să fie acuzată că într-o zonă de lângă frontiera sa nu trimite decât arme şi combatanţi. O unidirecţionalitate – reală sau nu – a acţiunilor considerate a fi o agresiune este neproductivă, ceea ce s-a înţeles foarte bine la Moscova.

S-a acceptat rapid că un astfel de convoi nu va fi primit dintr-o dată în Ucraina, şi că nici nu va ajunge la destinaţiile sale imediat. O intervenţie militară în siajul unui ajutor umanitar de tip alimentar este degradantă pentru oricine ar face-o sub aspectul costurilor de imagine, iar acest lucru este binecunoscut la Moscova. În acest sens, vă invit la o comparaţie: dimensiunea sancţiunilor aplicate Rusiei înainte de prăbuşirea avionului malaezian şi după – şi care a fost motivul care a justificat aplicarea lor: inclusiv investitorii germani au considerat că există nişte norme peste care nu se poate trece şi care atrag costuri. Pentru Occident împiedicarea accesului la rămăşiţele avionului a fost un şoc care s-a transformat într-o cauză necesară şi suficientă pentru aplicarea de sancţiuni.

Între timp, convoiul a intrat pe teritoriul ucrainean. Dintre toate acuzaţiile care au izbucnit instantaneu, se detaşează două. Prima spune că s-au oferit ajutoare alimentare luptătorilor care sunt încolţiţi de armata ucraineană, iar la câteva ore o ştire apărută din zonă preciza că în Lugansk în mod public unul dintre liderii luptătorilor a refuzat să împartă ajutoarele cu populaţia civilă. Ştirea apare şi în presa română. De asemenea, se mai învederează că au fost descărcate şi muniţii pentru cei ce se opun armatei ucrainene în zona Lugansk.

A doua acuzaţie, prezentă şi ea inclusiv în presa noastră, preciza că mai multe camioane erau goale, iar ele au intrat pe teritoriul unor uzine militare din teritoriul controlat de luptătorii sprijiniţi de Moscova. Acestea s-au umplut cu echipamente folosite pentru producţia de armament performant, care au fost mutate în diferite uzine de armament de pe teritoriul rus. Există o doză de adevăr în această supoziţie, deoarece înainte de 1991 o mare parte a industriei militare de vârf sovietice se construise pe teritoriul ucrainean – în considerarea eternităţii Uniunii Sovietice. Chiar şi după separarea din 1991, uzinele au continuat să lucreze pentru noul stat rus, succesor principal dar nu unic al URSS. Acum însă, când situaţia dintre cele două state este conflictuală, ucrainenii nu au interes să mai vândă armament unei ţări care le creează probleme, iar Rusia apare a fi în deficit sub aspectul anumitor arme. Cele două variante se susţin şi pot fi şi complementare.

Gherasimov a preluat din ideea respectivă, numai că Libia era mai mult tribală şi mai puţin costisitoare economic, faţă de Ucraina, care este un teritoriu totuşi modernizat sub aspectul administrării, şi de zeci de ori mai costisitor. Şi Marele Stat-Major rus gândeşte în termeni de costuri, atât pentru anul bugetar 2014, cât şi pentru intervalul 2015-2020, când ar trebui să aibă loc o mare modernizare de tehnică şi echipament. Banii pierduţi de bugetul rus în 2014 s-ar putea să limiteze această modernizare, ceea ce militarii nu îşi doresc.

Conflictul este evident că nu se va încheia într-o săptămână, ceea ce nu exclude deci o nouă serie de operaţiuni de ajutorare, cu toate discuţiile, controversele şi certurile aferente.

Ce presiuni se fac asupra lui Putin din interiorul cercului său de putere? Există o confruntare între două curente - naţionaliştii care îndeamnă la anexarea estului Ucrainei şi o altă aripă care avertizează în legătură cu efectele negative asupra economiei ruseşti?

Presiunile sunt legate mai ales de perspectiva economică şi consecinţele sale. Sub aspect politic, Constituţia Rusiei dă dreptul preşedintelui statului să conducă politica externă, ceea nu este contestat de nici o instituţie sau lider politic.

Confruntarea dintre curente în realitate nu mai există, deoarece realitatea din teren este una diferită astăzi, faţă de cea din martie-aprilie. Mai exact, pentru unii este avut în vedere aspectul economic şi apoi cel politic, iar pentru ceilalţi criteriul politic şi cel imagologic sunt pe prima poziţie. Această simplificare şi împărţire în două curente nu este ermetică, existând nuanţări şi treceri în timp dintr-o parte înspre alta, chiar dacă este mai greu detectabil publicului.

Putin ar putea să-i abandoneze pe separatişti dacă ar obţine ceva ce poate fi prezentat de către o presă prietenoasă pe plan intern ca un câştig: de exemplu federalizarea Ucrainei, neintrarea Ucrainei în NATO, un regim de vize mai bun pentru cetăţenii ruşi, un regim mai bun pentru companiile furnizoare de energie ruseşti în UE.

Faptul că decizia se ia până la urmă de către o singură persoană – care este om, iar nu computer ce joacă şah la nivel de top – îi obligă pe toţi să ducă o campanie efectivă de convingere a acestuia, iar mai puţin a populaţiei. De aici, marea problemă a oricărui stat: de obicei, formatorii de opinie au un nivel patrimonial ceva mai ridicat decât media, iar sute de proverbe subliniază, în fiecare ţară, că bogatul/sătulul îl înţelege mai greu pe sărac/flămând. Nu este atât de bine auzită vocea oamenilor care trăiesc mai puţin bine în Moscova sau alte oraşe ale Rusiei, ci doar vocea celor care au acces la presă şi/sau un cont mai bine garnisit. Cum interesele celor două categorii de populaţie nu sunt de cele mai multe ori congruente, este posibil ca o măsură mai apropiată de interesele celor cu bani adoptată de către preşedintele rus să afecteze mult mai direct masa mai săracă şi mai tăcută. Ceea ce poate duce la alte probleme şi complicaţii, raportate la faptul că Vladimir Putin este la al treilea mandat.

Cine are de pierdut mai mult din actualul conflict din estul Ucrainei? Rusia sau Ucraina, care a anunţat recent că va impune sancţiuni Moscovei?

Cel mai mult are de pierdut populaţia lovită efectiv de gloanţe, sancţiuni economice şi alte forme de umilire. Apare o mare problemă: acest conflict este mai degrabă spre câştigul ambelor ţări, care încep acum să îşi croiască o identitate mai clară în raport de cealaltă. De fapt, se poate spune că momentul decembrie 1991 este continuat de acest an 2014, iar aceasta va contribui la o mai bună definire a celor două subiecte de drept internaţional, nu doar sub aspect politic, cât şi cultural, civilizaţional şi identitar.

Din punct de vedere economic nu pierde nimeni, sau mai exact putem considera nivelul pierderilor la egalitate, deoarece ambele ţări au reformat puţin sistemul economic propriu, iar aceste sancţiuni şi conflicte le permit celor două capitale să îşi vadă limitele dezvoltării şi câteva direcţii de acţiune, sub raport de ceea ce crease Uniunea Sovietică. Au mimat multă vreme reformele reale – chestiune dureroasă, e adevărat – iar acest conflict le apropie de momentul în care nu mai au de ales şi vor trebui să înceapă să schimbe ceva. Deci, nu putem spune că au pierdut cu adevărat.

Dacă va exista însă cu adevărat o intervenţie militară deschisă a Moscovei, atunci ea ar pierde cel mai mult, dar în situaţia actuală pierderile sunt aproximativ egale, sub aspectul proporţiilor.

Poate Putin să-i abandoneze pe separatişti după ce a investit atâta capital politic în conflictul cu Kievul şi în propaganda de consum intern cu protejarea vorbitorilor de rusă?

Da, evident. Calculele liderilor politici sunt în domeniul relaţiilor internaţionale destul de reci şi cinice – cu atât mai mult în cazul marilor puteri. Evident, un astfel de gest se va face – dacă se va face – doar în urma unor evaluări şi doar dacă Rusia va primi ceva în schimb. Acest ceva trebuie să fie foarte important, deoarece preşedintele rus nu îşi permite să piardă la nivel de imagine internă decât foarte puţin sau deloc. Aceasta s-ar traduce în obţinerea a ceva ce poate fi prezentat de către o presă prietenoasă pe plan intern ca un câştig: de exemplu federalizarea Ucrainei, neintrarea Ucrainei în NATO, un regim de vize mai bun pentru cetăţenii ruşi, un regim mai bun pentru companiile furnizoare de energie ruseşti în UE. Cel mai bun rezultat posibil şi dorit la Moscova ar fi atingerea tuturor acestora, într-o singură negociere.

Marius Văcărelu este profesor la SNSPA.