De ce a fost dezgheţat conflictul din Nagorno-Karabah

Conflictul din Nagorno-Karabah a izbucnit la sfârşitul anilor 1980 şi a escaladat în război în 1991, soldându-se cu 30.000 de morţi până la acordul de încetare a focului, intrat în vigoare în 1994. De atunci, regiunea separatistă, o enclavă în Azerbaidjan, este sub controlul separatiştilor armeni, care au un guvern propriu şi surse proprii de finanţare.

Acest conflict îngheţat s-a încălzit periodic, dar confruntările militare recente sunt cele mai grave de la armistiţiul din 1994 încoace, făcând 36 de victime de ambele părţi în doar câteva zile. Armenia a acuzat Azerbaidjanul că a atacat civili cu armament greu precum obuze de artilerie. ”Orice escaladare a confruntărilor militare poate avea consecinţe imprevizibile şi ireversibile, riscând să degenereze într-un război de amploare”, a avertizat preşedintele armean Serj Sarkisian, conform publicaţiei germane Die Zeit.

Interesele puterilor regionale

Într-adevăr deşi cauzele şi consecinţele imediate ale conflictului sunt locale, nu poţi face abstracţie de interesele actorilor externi, care încearcă să profite de acesta. În primul rând, Rusia pare interesată să reseteze întreg spaţiul post-sovietic şi să-şi traseze clar nişte zone de influenţă. După ce a dat semnalul dezgheţării formatului 5+2 pentru soluţionarea conflictului din Transnistria, Moscova se oferă acum ca mediator între Armenia şi Azerbaidjan, deşi este departe de a fi un arbitru neutru. Rusia s-a plasat de-a lungul timpului clar de partea Armeniei, iar reîncălzirea conflictului din Nagorno-Karabah îi serveşte ca o justificare bună pentru menţinerea celor aproximativ 5.000 de soldaţi în această ţară şi ca o modalitate simplă de a lovi Turcia, cu care este într-o dispută directă după doborârea avionului.

Luke Coffey, cercetător specializat în securitate în spaţiul transatlantic şi eurasiatic, arată într-o analiză publicată de Al Jazeera, că Rusia şi Armenia au semnat un acord Combined Regional Air Defense System, prin care îşi sporesc cooperarea militară şi care ameninţă să arunce regiunea în haos, forţele ruseşti din Armenia fiind masate aproape de graniţa cu Turcia.

De asemenea, nu trebuie să uităm faptul că Moscova joacă la două capete - a vândut masiv arme şi regimului de la Baku, duşmanului declarat al aliatei sale, pentru a se asigura că Armenia va ceda şi va renunţa la apropierea de UE. Şantajul a funcţionat, iar Erevanul a ales să renunţe la acordul de asociere cu UE şi să adere la Uniunea Eurasiatică, de teamă că va pierde sprijinul ruşilor.

Acum Rusia, care alimentează această cursă a înarmărilor prin furnizarea de arme ambelor părţi, încearcă să atragă şi Azerbaidjanul în Uniunea Economică Eurasiatică, măcar cu statutul de observator.

Acest joc la două capete nu convine însă Turciei care se plasează clar de partea Azerbaidjanului, cu care are legături culturale şi lingvistice puternice. "Karabahul va reveni într-o zi, fără nicio îndoială, la proprietarul său original, va aparţine Azerbaidjanului. De la început, Turcia a fost alături de Azerbaidjan şi va rămâne şi pe viitor”, a declarat preşedintele Erdogan, semnalând că ţara sa ar putea să intervină militar în sprijinul Baku-ului dacă i se va cere. Ankara are interesul ca Baku să rupă relaţia cu Rusia, care a devenit un adversar al Turciei.

Miza energetică

Dincolo de aspectele politice, încălzirea conflictului trebuie citită şi într-o altă cheie. Caucazul de Sud şi în special Azerbaidjanul ca furnizor de energie sunt de importanţă strategică pentru Europa. Conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan şi sud-caucaziană trec prin apropiere de zona de conflict, iar orice escaladare a acestuia le va pune în pericol.

Miza mare pentru Rusia este să zădărnicească planurile europene de diversificare a surselor de aprovizionare energetică prin crearea Coridorului Sudic, care să aducă gaz din Marea Caspică în Europa, reducând dependenţa de gazul rusesc. Ca urmare, cu cât mai multă instabilitate este în regiune, cu atât mai bine este pentru Moscova.

Un alt actor care încearcă să-şi extindă influenţa în regiune este Iranul care, după ridicarea sancţiunilor economice impuse din cauza programului său nuclear, a parafat contracte de sute de milioane de dolari cu Armenia în domeniul energetic şi al construcţiilor.

Moscova joacă la două capete şi a alimentat conflictul din Nagorno-Karabah indirect prin vânzarea de arme atât către Armenia, cât şi către Azerbaidjan. Destabilizarea regiunii este în interesul Rusiei şi pentru a zădărnici planurile UE de a aduce gaz din Azerbaidjan în Europa.

Mizele interne

Dincolo de aceste interese geopolitice ale unor actori angrenaţi într-o luptă pentru influenţă în regiune, se pune totuşi întrebarea de ce conflictul din Nagorno-Karabah a reizbucnit acum, mai sângeros ca oricând în ultimii 22 de ani.

Faptul că Azerbaidjanul a lovit primul, răspunzând la o provocare nespecificată pe linia de contact, este văzut de Richard Giragosian, director al Centrului de Studii din Erevan, citat de Moscow Times, ca ”o strategie azeră de preluarea a controlului asupra unei părţi din teritoriile ocupate”. Totuşi Armenia a susţinut că acestea au fost recuperate, iar după încetarea ostilităţilor, pe 5 aprilie, status quo-ul pare restabilit.

Explicaţia pentru care Baku a pornit ofensiva împotriva separatiştilor armeni trebuie căutată însă şi în altă parte. Economia azeră a fost puternic afectată de scăderea puternică a preţului petrolului la nivel global, moneda s-a depreciat, şi au existat proteste, iar preşedintele Ilham Aliev a ales tactica binecunoscută aplicată şi de Vladimir Putin de atâtea ori – distragerea atenţiei populaţiei de la problemele economice şi sociale şi lipsa de soluţii ale guvernării prin război, stimularea naţionalismului şi identificarea unor duşmani externi.

Regimul Aliev trebuie să distragă atenţia acum şi de la scandalul Panama Papers, care arată cum preşedintele, care se află la conducerea ţării din 2003, şi soţia sa au construit un adevărat imperiu offshore şi au averi uriaşe, în timp ce populaţia sărăceşte.

De partea cealaltă, Armeniei îi convine actuala stare de fapt din Nagorno-Karabah, pentru că ea este în avantaj. ”Armenia doreşte cu orice preţ să menţină status quo-ul. Azerbaidjanul este interesat mai degrabă de recuperarea, fie şi simbolică, a unor mici teritorii. Statul a investit foarte mult în bugetul armatei în ultimii ani şi încearcă sau ar putea încerca să puncteze decisiv, în condiţiile în care armamentul se învecheşte şi e bine să îl folosească atunci când e cumpărat şi e la vârf din punct de vedere tehnologic”, a explicat expertul pe spaţiul estic Armand Goşu, într-un interviu acordat RFI.

Potrivit Moscow Times, Azerbaidjanul şi-a crescut cheltuielile militare de mai bine de 10 ori între 2004 şi 2014, dar forţele armene continuă să păstreze controlul asupra înălţimilor strategice din Nagorno-Karabah, ceea ce echilibrează situaţia. Dacă ar pierde acest avantaj, raportul de forţe s-ar schimba.

Erevanul este îngrijorat de o posibilă intervenţie a Turciei care pare dispusă să se lase angrenată într-un război regional, de partea Azerbaidjanului. ”Toţi cei care aşteptau în trecut ca Turcia să joace rol de mediator în conflictul din Nagorno-Karabah îşi dau seama acum că Ankara, care are o abordare de tip etnic, trebuie ţinută departe de acest proces”, a afirmat preşedintele armean Serj Sarkisian, cerând comunităţii internaţionale să nu permită ingerinţa Turciei în acest conflict. El a făcut aluzie la faptul că Turcia refuză în continuare să recunoască genocidul armean de care se face vinovat Imperiul Otoman.

Problema este că Turcia nu poate fi un mediator onest în acest conflict, cum însă nici Rusia nu poate fi pentru ca aceste două ţări ajung să folosească Armenia şi Azerbaidjanul ca proxi într-un război între ele pentru influenţă în regiune.