Cum profită Rusia de conflictul din Nagorno-Karabah (interviu)

Expertul armean a explicat pentru ziarul nostru prin ce se deosebeşte noua escaladare între Baku şi Erevan de cele anterioare şi ce încearcă să obţină cele două regimuri.

Epoch Times: De ce a escaladat conflictul dintre Armenia şi Azerbaijan legat de Nagorno-Karabah acum şi a făcut cele mai multe victime din 1994 încoace? Este acesta cu adevărat un conflict îngheţat?

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 2 aprilie, forţele azere au lansat o ofensivă coordonată pe trei fronturi de-a lungul liniei de contact din Nagorno-Karabah care separă Karabahul de Azerbaidjan. Această campanie ofensivă a fost semnificativă pentru că a fost un asalt bine coordonat care a depăşit toate atacurile anterioare în ceea ce priveşte intensitatea şi amploarea, fiind cel mai serios atac de la armistiţiul din mai 1994 încoace.

Spre deosebire de escaladările precedente, campania ofensivă azeră s-a bazat pe o nouă strategie de a prelua, a securiza şi a menţine controlul teritoriului. Până acum atacurile erau folosite doar pentru a face presiuni. În prezent asistăm la un important punct de cotitură în strategia militară azeră, determinată de îmbunătăţirea capacităţilor militare, a coordonării operaţionale şi a folsirii armamentului greu precum artileria şi a elicopterelelor de luptă. Totuşi această ofensivă se încadrează într-o paradigmă mai largă de escaladare a atacurilor de către Azerbaidjan, care nu au vizat doar Nagorno-Karabah, ci şi Armenia însăşi.

În ceea ce priveşte momentul ales pentru această operraţiune militară, una din lecţiile cheie este că aşteptările raţionale şi deciziile rezonabile nu se aplică în cazul acestui conflict. Acest lucru este demonstrat de timingul neaşteptat şi şocant al campaniei. Preşedintele Azerbaidjanului şi Armeniei erau la Washington cu doar câteva ore înainte de lansarea operaţiunilor militare şi participau la summitul privind securitatea nucleară, găzduit de preşedintele Obama, între 31 martie şi 1 aprilie.

Summitul a fost o importantă oportunitate pentru amândoi preşedinţii de a spori importanţa strategică a ţărilor lor şi de a câştiga mai multă legitimitate. Pentru preşedintele armean acesta reprezenta şi o ocazie de reafirmare a adâncirii legăturilor cu Occidentul, cu atât mai importantă cu cât Rusia a decis să boicoteze summitul.

Întâlnirile cu înalţi oficiali americani, precum Secretarul de Stat, John Kerry, şi vicepreşedintele Joe Biden, la summit au fost importante şi pentru preşedintele azer, care a putut să-şi îmbunătăţească imaginea şifonată pe care o are în Occident regimul său autoritar.

Pe de altă parte, regimul a încercat să distragă atenţia de la criza economică din Azerbaidjan prin intervenţia în Karabah. Preşedintele azer Ilham Aliev a aprobat operaţiunea militară din Karabah înainte de a pleca la Washington. Ordinul de a o începe a fost însă dat fie din capitala SUA, fie din avion pe drumul de întoarcere spre Baku.

Dat fiind că Occidentul are atât de puţine pârghii asupra Azerbaidjanului şi în lipsa voinţei politice a celor două părţi în conflict de a reveni la negocieri, Baku vede Moscova ca pe un actor-cheie pentru orice schimbare.

Ce interese au Rusia şi Turcia în această escaladare? Cum profită de ea?

Ofensiva azeră oferă Moscovei oportunitatea de a lansa o iniţiativă diplomatică rusească unilaterală, care poate fi implementată prin formatul Grupului de la Minsk. Aceasta ar reafirma şi întări percepţia locală că implicarea rusească este esenţială, în detrimentul celorlalte două ţări care co-prezidează grupul de la Minsk, Franţa şi SUA. Prin medierea încetării focului dintre cele două părţi în conflict, Moscova a demonstrat că doar o iniţiativă diplomatică unilaterală rusească poate stabiliza cu succes situaţia on the ground.

Dat fiind colapsul actualului acord de pace, conflictul din Karabah va deveni şi mai mult un instrument prin care Moscova îşi poate spori puterea şi influenţa, poate prin desfăşurarea de pacificatori ruşi. Pe de altă parte, izbucnirea războiului a pus capăt şi poziţiei precare a Azerbaidjanului, care era forţată să navigheze prin criza mai mare între Turcia şi Rusia. Odată cu începerea ostilităţilor militare, Baku a reuşit să reia controlul asupra agendei regionale a Ankarei şi să primească susţinere totală de la Turcia.

Pe de altă parte, dat fiind că Occidentul are atât de puţine pârghii asupra Azerbaidjanului şi în lipsa voinţei politice de a reveni la negocieri, Baku vede Moscova ca pe un actor-cheie pentru orice schimbare a status-quo-ului care i se pare inacceptabil. Iar cum Moscova este furnizorul de arme numărul 1 al Azerbaidjanului, există motive pentru această percepţie. Rusia încearcă însă să profite de conflict pentru a-şi întări puterea şi influenţa în regiune.

În mod clar, nu există o soluţie militară la conflictul din Karabah, dar Azerbaidjanul pare să nu accepte această realitate. Frustrarea în legătură cu lipsa oricărui progres în procesul de pace a culminat cu decizia azerilor de a folosi forţa pentru a schimba situaţia. Deşi frustrarea lor este justificată, manifestarea ei prin forţa armelor este mortală şi destabilizatoare.

Este improbabil ca oricine, cu excepţia părţilor aflate în conflict, să le poată aduce înapoi de pe marginea prăpastiei. Revenirea la normalitate şi o de-escaladare par însă improbabile, date fiind retorica şi constrângerile interne. Cât despre Moscova, în ciuda ”medierii” sale, ruşii au spus clar că vor continua să vândă arme ambelor părţi, ceea ce toarnă gaz pe foc.