Cum au reuşit unii împăraţi chinezi să câştige inimile şi minţile generaţiilor

Lideri de toate tipurile – preşedinţi, directori executivi, manageri, părinţi – se luptă cu provocarea obţinerii şi menţinerii influenţei. Teroriştii folosesc frica şi disperarea; politicienii folosesc body language şi populismul. Părinţii indulgenţi îşi liniştesc copiii răsfăţaţi cu jucării şi bomboane.

Aceste măsuri sunt fondate pe dorinţa de a obţine câştiguri imediate; ele nu pot fi soluţii pe termen lung şi efectele secundare sunt deseori mai rele decât orice avantaj pe termen scurt pe care acestea îl oferă iniţial.

Ce anume face ca un lider să fie eficient şi cum se poate obţine cea mai fundamentală influenţă – moştenirea?

Principii. Nu forţă

În lucrarea sa “Republica”, Platon şi-a imaginat o utopie condusă de un “rege filosof”. Conform teoriilor marelui gânditor atenian, regele trebuia să depună eforturi pentru a cultiva idealuri universale în timpul domniei sale, şi ar fi trebuit să stea nemişcat de ceea ce Platon numea “fenomene” – tentaţii provenite din partea unei miriade de evenimente nesigure care invită reacţii şi prin urmare devierea de la o cale mai înaltă.

Cei mai importanţi şi respectaţi monarhi ai Chinei antice şi-au condus imperiile în conformitate cu principiile confucianiste, trecând peste rasă, clasă şi graniţele existente pentru a promova meritul, cinstea şi cumpătarea.

Pe vremea când trăia Confucius, în urmă cu peste 2.500 de ani şi cu doar câteva decenii înaintea ca Platon şi alţi precursori ai gândirii occidentale să se perinde prin oraşele Greciei, China se afla într-o perioadă de lipsă de unitate şi marcată de un război civil – numită Perioada Primăverii şi Toamnei. Confucius a dorit o reîntoarcere la armonia din timpul Dinastiei Zhou (1046–771 i.Hr.), în care Împăratul conducea cu ajutorul virtuţii o ligă de vasali independenţi care, în schimb, îi respectau tronul.

Confucius a predat că, în timp ce ierarhia socială şi politică era un aspect natural şi dezirabil al civilizaţiei, toată lumea – de la ţăran până la prinţ – trebuia să respecte aceleaşi virtuţi esenţiale - benevolenţa, justiţia, bunul simţ, înţelepciunea şi credinţa.

Accentul pus în mod tradiţional pe valori şi nu pe constrângere este rezumat în această frază extrasă din “Regulile Studenţilor”, un abecedar educaţional din secolul al 16-lea, renumit pentru rezumarea sa poetică a principiilor confucianiste:

“Oamenii ar putea fi constrânşi prin forţă, dar inimile lor vor fi revoltate; doar atunci când sunt constrânşi prin principii, [oamenii] nu îşi vor mai manifesta nemulţumirea.”

Fără scurtături

Abraham Lincoln a declarat că puterea este un test pentru caracterul omului. O persoană poate primi putere şi influenţă, dar acţiunile sale se vor dovedi eficiente iar moştenirea sa va fi respectată numai atunci când le va folosi pentru a exprima puterea şi toleranţa sa interioară.

În 1662, împăratul Kangxi, în vârstă de 8 ani, a început să conducă China şi a făcut-o timp de 61 de ani. Cu 20 de ani mai devreme, poporul său manciurian a trecut de Marele Zid şi a cucerit China, întemeind Dinastia Qing (1644-1912).

Kangxi a ştiut că poporul Han, care a alcătuit marea majoritate a populaţiei Chinei, nu era încântat de ideea unei vieţi sub cuceritorii manciurieni. În loc să renunţe la tron sau să forţeze băştinaşii să îşi abandoneze modul de viaţă, Kangxi a studiat învăţăturile înţelepţilor confucianişti. El a aplicat o politică bazată pe principii acceptate de către toţi oamenii din imperiu.

În timp ce căsătoria cu membrii familiei imperiale Qing a rămas deschisă doar pentru manciurieni, Kangxi şi curtea sa au respectat tradiţiile birocratice chineze, precum sistemul de examinare imperială bazat pe merit, conform căruia orice persoană cu potenţial educaţional putea deveni un oficial guvernamental.

În timpul şi după domnia lui Kangxi, manciurienii au învăţat treptat să coexiste cu populaţia Han. Schimburile dintre cele două popoare – unite prin tradiţiile antice ale educaţiei şi guvernării fondate de Kangxi şi urmaşii săi – au contribuit la îmbogăţirea generală a civilizaţiei chineze.

Manciurienii nu au fost singurii străini care au condus China. Cu 400 de ani înainte de Kangxi, Imperiul Mongol – cel mai mare din istorie – a cucerit China, dar acesta a folosit o abordare indiscutabil mai dură.

În timpul Dinastiei mongole Yuan (1271-368), chinezii Han au fost plasaţi pe ultimul loc pe o listă de 5 rase şi au fost trataţi brutal. Prin impunerea unui sistem al castelor, şi în condiţiile în care majoritatea populaţiei se va afla la cel mai de jos nivel, liderii mongoli s-au văzut forţaţi să epuizeze vaste resurse umane şi materiale preţioase pentru a-i ţine sub control pe chinezi. Numărul rebeliunilor a crescut şi invadatorii au fost forţaţi să abandoneze Regatul Mijlociu la mai puţin de un secol după ce l-au cucerit.

Puterea afirmată prin cucerire şi manipulare este goală; deşi o armată puternică sau un politician şiret i-ar putea forţa pe ceilalţi să e supună, această manifestare exterioară de putere nu poate compensa lipsa convingerii, devenind vremelnică.

Moştenirea

Cu 200 de ani înaintea lui Iisus, măreţul rege Ying Zheng a unit China sub o singură dinastie – Qin – după sute de ani de diviziuni. El a devenit Qin Shihuang – primul împărat.

Legalitatea, ideologia lui Qin, a cerut o supunere totală a minţii şi trupului în faţa statului şi a liderului său. Au fost arse cărţile şi învăţăturile diferitelor şcoli de gândire, iar maeştrii acestora au fost îngropaţi de vii.

Dar în ciuda puterii şi terorii sale, dinastia lui Qin Shihuang nu a putut supravieţui fără tiranul său fondator. După moartea primului împărat şi după dispariţia domniei sale pline frică şi teroare, ţara a decăzut rapid într-un război civil. Ulterior, Dinastia Han (206 i.Hr. – 220 d.Hr.) a revitalizat confucianismul şi a adus o perioadă de aur pentru civilizaţia chineză.

Confucius a crezut într-o ordine creată prin educaţie şi moralitate, şi nu prin forţa armelor. În viziunea sa, această armonie a fost cel mai bine demonstrată de primii regi ai Dinastiei Zhou care, după înfrângerea regatului anterior - Shang - au depus eforturi pentru a-şi fonda legitimitatea pe Mandatului Cerului, care se aplica la nivel universal. Conform acestui mandat, conducătorul – cunoscut sub numele de Fiul Cerului – era întotdeauna obligat să urmeze standarde mai înalte. Autoritatea sa nu era contestată şi în acelaşi timp el nu putea să exercite puterea absolută după bunul său plac.

Dinastia Zhou a durat 800 de ani şi a fost cea mai lungă dinastie a Chinei. Primii regi, conducând din capitala vestică Haojing, au domnit asupra vasalilor şi poporului lor cu ajutorul cooperării şi respectul reciproc. Probabil că Platon ar fi fost mândru de dinastia Zhou. Ulterior, chiar şi după ce Haojing a fost prădat de invadatori şi regii dinastiei Zhou şi-au pierdut cea mai mare parte a puterii lor reale, totuşi ei au dispus de suficient prestigiu pentru ca nobilii regionali să continue să le recunoască suveranitatea pentru încă 500 de ani.