Cum arată şcoala românească în anul 2024? Expert: E încremenită într-un model depăşit de timp, care rezistă feroce la schimbare

Invitat la interviurile Digi24.ro, expertul în educaţie Marian Staş, coordonator al programului educaţional Liderii Mileniului 3, a zugrăvit un portret sumbru: deşi suntem în 2024, şcoala românească este încremenită într-un model depăşit de timp, iar rezistenţa la schimbare este feroce.

"Caracterizarea mea este de proiect încremenit într-un model depăşit de timp, revolut şi care încă rezistă feroce la schimbare din toate motivele societale posibile. Suntem în urma jocului, în special în zona învăţământului preuniversitar, din toate punctele de vedere strategice posibile şi aici mă refer, în primul rând, la valorile pe care şcoala, ca sistem, ar trebui să le cultive.

Eu, în momentul de faţă, nu pot numi o valoare pe care şcoala să o cultive pe bune: curaj, integritate, patriotism – multă formă fără fond. Şi apoi cele trei mari axe care definesc şcoala, şi anume model curricular de secol XXI, arhitectură curriculară de secol XXI, resurse umane formate şi dezvoltate în sistem tot de secol XXI şi arhitectură instituţională. Numitorul comun al blocajului celor trei proiecte, în opinia mea, este centralizarea de sorginte comunist-sindicală, în locul subsidiarităţii şi deschiderii europene", a apreciat Marian Staş.

Expertul a menţionat diferenţa de viziune şi paradigmă între o şcoală blocată curricular într-un model centralizat şi opusul acestuia, exprimat prin sintagma simplă "curriculum oferit de şcoală".

"Deci, între realitatea de acum, în care trei milioane de copii parcurg acelaşi tabel, acelaşi plan cadru dat din Berthelot, şi realitatea alternativă, în care şcolile îşi propun şi proiectează modele curriculare adecvate, distanţa este uriaşă. Slavă Domnului că avem precedentele şcolilor pilot, dar aici ne aflăm acum, într-un moment în care şcoala continuă să funcţioneze pe o frecvenţă de mediocritate acută", a adăugat Marian Staş.

Ce nu face şcoala?

"Foarte bună întrebare. Nu se reînnoieşte, nu se schimbă, nu se primeneşte şi nu se transformă pentru a aduce educaţia din veacul XIX-XX în actualitate şi pentru a oferi României secolului XXI o şcoală de secol XXI. Aş spune că, în primul rând, e nevoie urgentă de asumarea curajului schimbării.

Sigur, când ne complacem zeci de ani de zile în pilda nătângă a drobului de sare şi când ne e frică de orice pentru că e posibil ca drobul să ne cadă în cap, nu facem decât să rezistăm, să şmecherim, să creăm forme fără fond şi să ne blocăm în discuţii despre baza piramidei nevoilor lui Maslow, mereu despre violenţă, corn şi lapte, despre lucruri care evident sunt necesare, dar care nu reprezintă esenţa şcolii.

Şcoala e făcută să educe copiii. Şcoala e făcută să le cultive copiilor valori şi să-i înveţe carte aşa cum se cuvine. Or, în momentul în care blocăm procesul, mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin intenţionat, la nivelurile 1, 2 şi 3, e foarte greu să ajungem la ceea ce şcoala ar trebui să fie: educaţie de secol XXI pentru copii de secol XXI, pentru România de secol XXI."

Programa şcolară, încremenită în 2006

"Iar aici, invitaţia mea către noi toţi, către cei care ne ascultă, către cei care ne urmăresc, este să ţină urechea aplecată la cea mai asurzitoare tăcere din sistem şi anume la tăcerea despre planurile-cadru, că despre asta vorbim.

Am mai primit semnale dinspre grupurile de lucru şi acolo percepţia pe care eu am căpătat-o este de război de gherilă, război de uzură, aşa tembel dar tenace, despre o oră dată de colo-colo, o jumătate de oră câştigată şi pierdută de unii sau de alţii. Deci un fel de troc din ăsta stupid, fără cap şi fără coadă.

Eu am mai fost martor direct şi am fost implicat direct în urmă cu aproape 10 ani în această conversaţie, aşa cum spuneam, de gherilă educaţională, un război urban educaţional total ineficient, în care de fapt discuţia nu era despre cum ar trebui să arate modelul arhitecturilor curriculare, ci mai dăm o oră de istorie, mai luăm o oră de geografie, mai luăm latina, mai nu luăm latina, mai română, mai religie şi aşa mai departe. Adică, cum să zic, o tocmeală de doi bani, pentru că de fapt asta nu are legătură cu felul în care ar trebui să arate şcoala.

Şi acum, dacă suntem în punctul ăsta, îngăduie-mi, să dau un mesaj luminos de pe ziua de azi pe care îl transmit cu foarte mare bucurie şi preţuire. Dacă mă întrebi ora exactă azi, în anul şcolar 2024-2025, văd o singură şcoală din România, pe numele ei Colegiul Andrei Şaguna din Braşov, care în premieră istorică pentru România a devenit prima şcoală publică aptă să ofere un model curricular compatibil cu programele Bacalaureatului Internaţional.

Există 10 copii care au semnat deja contractele pentru a face un alt model curricular. Ştiam că urma să se întâmple lucrul ăsta acum trei zile. Am luat legătura cu doamna director Carmen Tănesescu şi mi-a confirmat că au finalizat birocraţia pentru a începe programul, aşa încât marcăm pentru istorie şi pentru conformitate faptul că azi Colegiul Şaguna a spart monopolul curricular clasic, oferind în premieră istorică şi devenind prima şcoală publică din România care oferă programe compatibile cu Bacalaureatul Internaţional.

Spun lucrul ăsta din motivul esenţial al conversaţiei noastre şi anume că oamenii ăştia au avut curaj, viziune, forţă să-şi asume schimbarea şi transformarea de model curricular. Sigur, e un pilot, e un prim pas, dar invitaţia mea către echipele Digi24 este să mergeţi la Braşov şi să vorbiţi cu oamenii de acolo, să-i întrebaţi ca să înveţe şi alţii cum să facă, aşa cum au făcut istorie cu 3-4 ani cei de la Lazăr, reinventând clasa a 12-a, astfel încât toată lumea vrea să facă şcoală ca la Lazăr, şi aşa cum au făcut cei de la Curcani şi de la Râmnicu Sărat cu şcolile lor pilot. Iată, într-adevăr, că ăsta este un moment istoric pe bune în învăţământul public din România."

Mediocritatea

Jurnalist: Vorbeaţi la începutul discuţiei noastre despre mediocritate. E o formă pe care o găsim în şcoala românească, reflectată şi în baza testelor internaţionale pe care le vedem. Putem vorbi direct despre acest aspect?

Marian Staş: Da, fără doar şi poate. N-am nicio problemă. Mi-s dragi oamenii şcolii până la Dumnezeu şi înapoi, mi-s dragi copiii până la Dumnezeu şi înapoi, dar realitatea este că 80% din ce se întâmplă în şcoală este de o mediocritate strigătoare la cer, pentru că aşa a fost cultivat modelul din toate motivele posibile. În momentul în care pui pe masă un singur nenorocit de tabel de plan-cadru pentru 3 milioane de copii, cum poate să iasă jocul altfel decât mediocru? În momentul în care continui să angajez profesorii în mod comunist-centralizat, prin inspectorate, direcţii judeţene, şi-i trimit în şcoli, iar directorii şi consiliile de administraţie n-au dreptul în şcolile publice să facă asta, cum ai putea să numeşti lucrul ăsta altfel decât mediocritate?

În momentul în care consfinţesc, consacru şi consolidez inamovibilitatea în cariera didactică din învăţământul preuniversitar, retezând de la rădăcină orice stimul de meritocraţie, cum pot să vorbesc de altceva decât de mediocritate?

Şi aici intervine o conversaţie ipocrită în legătură cu ceea ce înseamnă salarizarea pe bază de performanţă. Sigur că e important ca oamenii să câştige bani pe măsura muncii lor, dar în momentul în care păstrezi titularizarea şi inamovibilitatea, acest lucru se bate cap în cap cu ideea de salarizare pe bază de performanţă. Astfel, întreaga conversaţie despre salarii meritocratice este lovită de nulitate din start.

Prin urmare, sunt foarte mulţi factori care contribuie la un sistem educaţional de slabă calitate, caracterizat de mediocritate endemică, asemenea igrasiei din pereţi, care are nevoie de mult timp şi tratament pentru a fi eliminată. Această mediocritate este consacrată, consfinţită şi întreţinută cinic de o clasă politică iresponsabilă, pentru că, în prezent, şcoala preuniversitară este profund aservită politic de sus până jos. De acolo ne tragem voturi, interese şi tot felul de alte nebunii, mai puţin o şcoală făcută cum trebuie. În primul rând, asta ne trage în jos în privinţa calităţii resurselor umane, pentru că preferăm mai degrabă, între ghilimele, să lipim afişe şi să ţinem mitinguri, decât să facem carte cum trebuie.

Şi aici mă refer la ambele componente ale pregătirii profesionale: cunoştinţele pe care profesorul le transmite şi modul în care îşi desfăşoară activitatea ca pedagog, ca om al şcolii.

Jurnalist: Cu toate acestea, avem şi foarte mulţi profesori de foarte bună calitate pe care îi apreciem şi nu vreau să lăsăm impresia că generalizăm.

Marian Staş: Observaţie foarte bună, şi slavă Domnului că avem proiecte meritorii. Pe de o parte există proiecte deosebit de valoroase, cum ar fi Aspire Teachers, proiectul Merito al familiei Talpeş, Super Teach, Asociaţia pentru Valori în Educaţie, care apasă, apasă şi apasă, şi prin aceste proiecte trec sute şi mii de oameni pentru a învăţa să devină profesori mai buni, lideri mai buni etc.

Doar că vestea proastă este că rezultatul este aproape nul sau cu un randament extrem de scăzut, pentru că niciunul dintre aceste proiecte nu pune sub semnul întrebării şi nu aruncă în aer esenţa, cheia de boltă a sistemului: modelul curricular, modelul de resurse umane. Şi atunci, în momentul în care fac acelaşi lucru, dar altfel, cu un pic mai multă inteligenţă, nu fac decât să cauţionez şi să legitimez o stare de fapt care, prin natura ei, este toxică, contraproductivă şi mediocră.