Cum a fost îngropat dosarul revoluţiei atâţia ani(Interviu)

”Aproape toate dosarele legate de Revoluţie şi Mineriade au fost închise prin soluţii de neurmărire penală, în majoritatea cazurilor probatoriul fiind precar sau lipsind cu totul. În altele, probele nu au fost conservate sau procurorii n-au luat măsuri pentru administrarea acestora”, arată avocatul Antonie Popescu, în cea de-a doua parte a interviului acordat Epoch Times. În opinia sa, cazul supus CEDO se înscrie la terorism de stat, deoarece omorurile, şi celelalte fapte de cruzime, tortură, agresiune, lipsire de libertate constituie tratamente neomenoase şi sunt imprescriptibile. Avocatul care a reprezentat Asociaţia 21 Decembrie la CEDO constată însă că niciun procuror n-a fost sancţionat pentru tergiversarea dosarului Revoluţiei iar vinovaţii dau declaraţii la Televiziunea naţională, nu la Parchet şi direct sau indirect acţionează în plan legislativ pentru acoperirea crimelor.

Care a fost argumentaţia Dvs. În faţa Curţii în speţa legată de Revoluţie?

Speţa dedusă judecăţii Curţii reprezintă cea mai gravă tergiversare a unei anchete penale dintr-o ţară, cu care CEDO s-a confruntat în istoria sa. Pe de altă parte, este vorba de cea mai gravă crimă comisă într-o perioadă în care nu era declarat un război, din istoria recentă a Europei, incomparabilă chiar şi cu evenimentele recente din Ucraina create de agresori externi vizibili. Curtea s-a confruntat în dosarele revoluţiei şi mineriadelor cu examinarea unui fenomen de terorism de stat.

Lipsa unor dosare deschise pe numele fiecărei victime nu poate fi trecută cu vederea şi constituie o impardonabilă culpă a statului prin agenţii sâi. Ea denotă o nerespectare a obligaţiei statului de a instrumenta judicios moartea unei persoane, pe teritoriul său, ceea ce constituie o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, sub aspect procedural.

Cu privire la ancheta deficitară făcută de autorităţi, într-o primă fază au fost închise aproape toate dosarele prin soluţii de neurmărire penală, în majoritatea cazurilor probatoriul fiind precar sau lipsind cu totul. În altele, probele nu au fost conservate sau procurorii n-au luat măsuri pentru administrarea acestora. Cu toate acestea, niciun procuror nu a fost sancţionat – fapt confirmat de Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul unui scandal public generat de sancţionarea abuzivă a unui singur procuror, care a determinat un progres în instrumentarea dosarelor, dintr-o altă perspectivă, cu o adecvată încadrare juridică, în perioada 1998-2000 şi 2005-2006 – cazul intens mediatizat al procurorului Dan Voinea.

În prezent, o serie de ordonanţe de începere a urmăririi penale faţă de fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, au fost infirmate, pe căi ocolite şi cu nereguli procedurale. Precaritatea probelor sau lipsa administrării acestora nu poate conduce la concluzii juste. Faptul că, în dosarul mineriadelor de exemplu, CEDO, prin decizia definitivă a Marii Camere, a stabilit că pe lângă omoruri, şi celelalte fapte de cruzime, tortură, agresiune, lipsire de libertate constituie tratamente neomenoase şi sunt, în acel context, imprescriptibile ar trebui să dea de gândit Ministerului Public şi CSM pentru că arată că încadrarea juridică a fost corectă, astfel că ancheta şi "diagnosticul" pus de Dan Voinea şi Viorel Siserman a fost cel corect. Rezultă că cei care i-au îndepărtat din dosare au avut o altă agendă decât cea publică şi legală.

În dosarul Asociaţia 21 Decembrie, Mărieş, Vlase şi alţii c. România, a fost adus la cunoştinţa Curţii şi cazul procurorului Valer Marian, care în luna august 1990 a demisionat în semn de protest faţă de presiunile la care a fost supus în dosarele de instrucţie penală interne, a presiunilor făcute de grupuri infracţionale aparţinând fostelor structuri represive ale Ministerului de Interne, coordonate de un oarecare ofiţer superior Dan Gheorghe – presiuni în urma cărora Parchetul a preferat să-i propună procurorului respectiv să se ocupe de alte dosare.

Este cunoscută de asemenea demiterea recentă a procurorului militar Dan Voinea în mandatul căruia cercetările au cunoscut un ritm ascendent şi s-au strâns în mod eficient probe. Procedurile au fost stopate abia după aducerea şi audierea la Parchet a fostului preşedinte al României Ion Iliescu (faţă de care începuse urmărirea penală pentru instigare la omor în perioada 13-15 iunie 1990), a fostului premier Petre Roman, a fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, şi a altor persoane din ierarhiile militare şi politice ale statului român.

Ce obligaţii nu au îndeplinit autorităţile române în dosarul Revoluţiei?

Speţa dedusă judecăţii Curţii reprezintă cea mai gravă tergiversare a unei anchete penale dintr-o ţară, cu care CEDO s-a confruntat în istoria sa. Pe de altă parte, este vorba de cea mai gravă crimă comisă într-o perioadă în care nu era declarat un război, din istoria recentă a Europei.

Jurisprudenţa CEDO confirmă că orice faptă infracţională trebuie cercetată de către autorităţile competente; cu atât mai mult cu cât au existat morţi şi răniţi, rele tratamente administrate de către forţe armate şi poliţieneşti unor cetăţeni care manifestau non-violent. Era obligaţia statului pârât de a interveni şi de a pune în aplicare mecanismele judiciare pentru descoperirea autorilor, stabilirea vinovăţiei şi aplicarea sancţiunilor şi a pedepselor prevăzute de lege, într-un termen rezonabil.

Statul avea obligaţia de a reacţiona cu promptitudine şi fără întârzieri inutile pentru a preveni orice toleranţă la acte ilegale sau complicitate. De altfel, corupţia tot mai extinsă în România era văzută de experţii internaţionali ca fiind generată de lipsa reformei şi pasivitatea justiţiei în lămurirea unor aspecte şi momente fundamentale ale istoriei recente.

De asemenea, legea română a consacrat principiul rolului activ chiar în art. 4 din Codul de Procedură Penală care dispune că “organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal”.

Pe de altă parte, de principiu, acţiunea penală este una publică, aparţine statului, este un drept regalian şi o obligaţie faţă de cetăţeni, în respect faţă de lege. Astfel procurorii care au instrumentat dosarele penale aveau obligaţia să identifice părţile vătămate, să constate prejudiciul, să-l evalueze şi să susţină constituirea celor vătămaţi ca parte civilă în proces.

Până în momentul de faţă, dosarele nici nu au ajuns în stare de judecată. Observăm că cei puşi sub acuzare iniţial de procurorul Dan Voinea, în loc să dea declaraţii la Parchet, dau declaraţii la Televiziunea naţională şi direct sau indirect acţionează în plan legislativ pentru acoperirea crimelor.

Antonie Popescu este avocat în baroul Bucureşti.