25 de ani de la evenimentele din 1989 – Revoluţie sau lovitură de stat?(video)

La un sfert de secol de la evenimentele tragice din decembrie 1989, ne punem aceleaşi întrebări: Cine a tras în noi în 21-22? De ce nu au fost judecaţi responsabilii pentru sutele de oameni nevinovaţi ucişi atunci? A fost revoluţie sau lovitură de stat sau niciuna din ele, dat fiind că oamenii sistemului s-au menţinut la putere? Câţiva istorici şi protagonişti ai evenimentelor de atunci au încercat să răspundă la aceste întrebări în cadrul dezbaterii ”Decembrie ’89. Adevăruri, controverse, manipulări”, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) la Hotel Intercontinental. Publicul tânăr a plecat însă puţin mai confuz de la dezbatere din cauza informaţiilor pe alocuri contradictorii.

În deschiderea evenimentului, preşedintele CSIC, Alin Mureşan, a explicat că ideea este prezentarea unor puncte de vedere foarte diferite şi stimularea unei dezbateri argumentate şi calme pe o temă sensibilă, care nu-şi propune să dea verdicte şi să găsească vinovaţi, ci mai degrabă să fie un proces istoric. Pe parcursul dezbaterii însă, tinerii din public au cerut nume şi stabilirea clară a celor vinovaţi de crimele grave de atunci împotriva umanităţii, cât şi nominalizarea celor care au îngropat dosarele revoluţiei pentru că altfel se vorbeşte general despre vinovăţie, iar subiectul este demonetizat prin discuţii de dragul discuţiei, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori cu atâtea teme importante pentru România.

Ce a fost sau ce n-a fost

La prima întrebare legată de catalogarea evenimentelor din decembrie 1989, invitaţii au răspuns foarte diferit. Fostul procuror militar Dan Voinea, care a instrumentat dosarele Mineriada şi Revoluţia, a susţinut că n-a fost o ”lovitură de stat pentru ca regimul comunist a tras în manifestanţi ca să rămână la putere, iar printre cei 7.000 de morţi, răniţi şi lipsiţi ilegal de libertate n-a fost niciun activist de partid, ci au fost elevi, studenţi, muncitori, oameni simpli”. ”N-a fost nici revoluţie, deşi principala lozincă a manifestanţilor a fost atunci libertatea deoarece comuniştii şi rudele lor, oamenii legaţi de sistem, s-au perpetuat în stat după 89”, a adăugat el. În opinia să, şi faptul că adversarii regimului comunist nu se regăsesc în structurile de reprezentare ale statului dovedeşte că nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat, ci doar ”o represiune în sânge”.

La rândul său, istoricul Alex Mihai Stoenescu, autor al mai multor volume dedicate revoluţiei, a susţinut că nici adevărul istoric, nici cel juridic, nu sunt niciodată imuabile. El a vorbit despre un proces revoluţionar întins pe perioada 14 decembrie 1989-20 mai 1990 şi a făcut o scurtă cronologie a evenimentelor: acţiunea eşuată de la Iaşi din 14 decembrie, cu încercarea de a realiza un partid politic în ilegalitate, încheiată cu arestări pentru infracţiuni politice – manifestaţia de protest de la Timişoara din 16 decembrie – ordinul lui Ceauşescu de înarmare cu muniţie de război şi de deschiderea focului asupra protestatarilor – 20 mai 1990 restabilirea legitimităţii juridice.

Stoenescu a subliniat că deschiderea focului de către armată în Timişoara asupra manifestanţilor a fost ilegală chiar şi în conformitate cu legea şi Constituţia de atunci pentru că Ceauşescu n-a decretat starea de necesitate oficial. La fel, episodul represiunii din 21-22 decembrie s-a desfăşurat în afara Constituţiei şi a legilor în vigoare.

Pe de altă parte, istoricul consideră că în dimineaţa zilei de 22 decembrie a avut loc o lovitură de stat militară, prin faptul că generalul Stănculescu a emis un ordin de retragere a armatei în cazărmi şi renunţarea la folosirea muniţiilor. ”Ordinul acesta era o lovitură clară de stat pentru că încălca autoritatea lui Ceauşescu, care era deposedat de funcţiile sale în stat. Prin urmare, lovitura de stat este doar un episod în cadrul unui proces revoluţionar”, a concluzionat Stoenescu.

La rândul său, fostul dizident şi deţinut politic Radu Filipescu, a rememorat cum a simţit pentru prima oară libertatea când a ajuns în Piaţa Palatului şi a ”strigat pentru prima oară din toate puterile Jos Ceauşescu! Jos Comunismul!”. ”Manifestanţii şi-au asumat riscuri mari, impresionaţi de protestele din Timişoara, pentru că nu ştiam cum vor evolua lucrurile. Demonstraţia putea fi înnăbuşită în sânge ca în Piaţa Tiananmen”, a explicat el.

Filipescu este însă convins că ”anumite părţi au fost interesate să-şi păstreze puterea. Lovitura de stat şi schimbarea şefilor de la armată şi securitate a fost provocată, dar nu cred că fără revolta populaţiei s-ar fi putut face schimbarea”.

Istoricul Ioan Scurtu a opinat şi el că ieşirea oamenilor în stradă a fost decisivă deoarece Ceauşescu a fost forţat să părăsească clădirea CC şi puterea de mulţimea care forţa intrarea în Comitetul Central. Pe de altă parte, Scurtu a afirmat că procesul de la Târgovişte în urma căruia soţii Ceauşescu au fost executaţi ”este o mare ruşine şi un proces cu caracter politic”.

Procurorul Dan Voinea, care a prezentat atunci acuzaţiile aduse, a respins însă aceste argumente susţinând că cei doi s-au făcut vinovaţi de crime împotriva umanităţii, pedepsite potrivit legislaţiei în vigoare atunci cu pedeapsa capitală.

”A existat o diversiune bine pusă la punct pentru că teroriştii despre care s-a tot vorbit au tras în Biblioteca Centrală Universitară şi Muzeul de Artă, dar nu în clădirea CC şi nici în balconul de unde vorbeau cei care au luat puterea” - Ioan Scurtu.

Cine sunt criminalii şi câte victime au făcut

O altă problemă care a trezit controverse în cadrul dezbaterii a fost explicarea numărului mare de victime de după 22 decembrie 1989. Dan Voinea a afirmat că responsabilii pentru aceste crime sunt ”tot oamenii care au tras până în 22, adică armata, sub scuza că trebuie să lupte împotriva teroriştilor. Orice persoană considerată suspectă care nu se oprea putea fi împuşcată şi în trafic”. El a arătat că au fost ucişi foarte mulţi oameni nevinovaţi care nu aveau nicio legătură cu protestele.

Voinea s-a mai plâns că statul român nu face nimic pentru ca dosarul Revoluţiei să ajungă în instanţă, iar politicul influenţează actul juridic. ”În România nu au fost nici măcar numărate victimele Revoluţiei şi nici ale comunismului, iar respectul pentru victimă nu există”, a mai spus el. Mai mult, procurorul a reamintit că atunci când a declanşat urmărirea penală împotriva lui Iliescu, acesta s-a dus la Curtea Constituţională şi a obţinut ca Parchetele militare să nu mai poată judeca civili. Împotriva sa nu s-a mai întreprins nimic, chiar dacă crimele împotriva umanităţii nu se pot prescrie.

La rândul său, Stoenescu a vorbit despre 162 de morţi înainte şi 962 după înlăturarea lui Ceauşescu de la putere, dar şi despre o întâlnire pe care Ion Iliescu şi Petre Roman au avut-o în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 cu reprezentanţii Ministerului Justiţiei, de Interne, Securităţii, procuraturii, Marelui Stat Major în care aceştia l-au recunoscut pe Iliescu ca succesor al lui Ceauşescu.

Istoricul a mai menţionat că prima prezentare a lui Iliescu în balcon a fost respinsă violent de mulţime prin vot cu aclamaţie - ”Fără comunişti”. În acel moment însă Sergiu Nicolaescu a intervenit şi a cerut să nu se mai strige nume şi să fie acceptat Iliescu provizoriu, pentru că ar fi fost urmărit de Securitate şi ar fi fost dizident al regimului Ceauşescu.

Şi Ioan Scurtu a observat că a existat o diversiune bine pusă la punct pentru că teroriştii despre care s-a tot vorbit au tras în Biblioteca Centrală Universitară şi Muzeul de Artă, dar nu în clădirea CC şi nici în balconul de unde vorbeau cei care au luat puterea. În opinia sa, s-a urmărit crearea unei confuzii generalizate, scop în care au fost date şi arme civililor.

Procesul Ceauşeştilor

Referitor la procesul soţilor Ceauşescu, Dan Voinea a susţinut că a fost ”un proces grăbit, dar strada era foarte inflamată că Ceauşescu nu este judecat pentru sângele vărsat”. În plus, el a arătat că la Târgovişte generalul Stănculescu a organizat tehnic procesul Ceauşeştilor. Pe de altă parte, Voinea a subliniat că Nicolae Ceauşescu a fost un criminal de sistem, nu de drept comun, făcându-se vinovat de crime contra umanităţii, pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea în Codul Penal de la acea vreme. Prin urmare, procesul ar fi fost corect şi legal.

Concluzia tristă a dezbaterii este însă că la 25 de ani nu avem răspunsuri la întrebările fundamentale legată de acest eveniment important din istoria noastră. Nu ştim dacă să-l comemorăm sau să-l aniversăm şi cum să ne mai raportăm la el, în relaţie cu prezentul pe care-l trăim. Iar dezbaterile, chiar şi ceva mai calme şi argumentate, dar tot imprimate de subiectivitatea vorbitorilor, parcă nu reuşesc să înlăture confuzia.