Cristian Mungiu: „Am fost numiţi generaţia de sacrificiu - dar tot aşa şi părinţii noştri” - The Guardian

Cu doar două zile înainte de premiera filmului "Bacalaureat" în Marea Britanie, vineri, 31 martie, publicaţia The Guardian publică un portret al regizorului Cristian Mungiu, numindu-l "cel mai cunoscut regizor şi liderul de facto al unui grup de realizatori de filme, apărut în urmă cu un deceniu în Europa de Est post-comunistă".

"A crescut în România post-comunistă şi filmele sale surprind temerile unei societăţi ridicându-se de sub controlul sovietic. Cristian Mungiu vorbeşte despre libertate, corupţie şi statutul de părinte. Mic de statură şi blând la vorbă, Cristian Mungiu este un neaşteptat lider al unei revoluţii cinematografice. Dar încă de când al doilea film al său, sfâşietoarea dramă despre avort „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, a câştigat Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes în 2007, Mungiu a devenit cel mai cunoscut regizor şi liderul de facto al unui grup de realizatori de filme, apărut în urmă cu un deceniu în Europa de Est post-comunistă - şi mai cu seamă noul val ce a explodat în România, ţara care a trecut prin cea mai dură tranziţie de la dominaţia sovietică, la sfârşitul anilor '80.

Acum, la aproape 30 de ani de la revoluţia soldată cu 1.100 morţi şi încheiată cu răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu, Mungiu are un nou film în cinematografe, abia al treilea de la primul său mare succes de acum un deceniu. Intitulat „Bacalaureat”, este o fabulă complexă, plină de deziluzii şi compromisuri meschine: un chirurg din al doilea oraş ca mărime al României, Cluj, este disperat să-şi trimită fata la o universitate britanică, însă chiar înainte să-şi dea examenele cruciale, ea este atacată şi agresată sexual. Temător că, în ciuda excelenţei ei prestaţii şcolare de până atunci, trauma o va împiedica să obţină notele necesare, el apelează la pile, mite şi favoruri pentru a asigura rezultatul corect.

„Bacalaureat” este, destul de evident, un portret al unei societăţi încă ameţite de tranziţia ei de la autoritarism, mijindu-şi ochii în lumina dură a capitalismului de cumetrie. Dar Mungiu se crispează un pic la ideea că filmul ar fi un comentariu pe marginea dificultăţilor de adaptare la o societate fără comunism - „Când faci un film dintr-o ţară comunistă, oamenii îl vor lega întotdeauna de comunism, deoarece ei nu ştiu nimic altceva despre aceste ţări” - şi afirmă că filmul a picat bine în locuri care n-au aparţinut vreodată Pactului de la Varşovia. „Oamenii rezonează cu el mult mai mult decât te-ai fi gândit în ţări în care nu a existat comunism. În Italia şi Grecia s-a simţit ca şi cum s-ar fi putut întâmpla şi acolo - oriunde oamenii simt că nu progresează ori avansează în societate pa baza propriului lor merit.”

Un aspect izbitor al filmului este impresionanta credinţă a personajului principal în binefacerile educaţiei universitare britanice. Aici, cel puţin, Mungiu este pregătit să recunoască o infiltrare a experienţei post-totalitare. Sub comunism, spune el, „lumea nu avea informaţii” despre Occident şi „doar fantaza despre el”; nu era vorba doar de bani, ci de „un loc în care totul mergea mai bine: oamenii sunt mai oneşti, regulile şi reglementările sunt respectate.”

„Pentru noi, dacă trăieşti 50 de ani într-o ţară în care autorităţile au fost atât de corupte, atât de nedrepte cu oamenii, tot acest compromis moral pe care îl vezi azi este un rezultat al acelei perioade. Poate că ne-am făcut speranţe prea mari, dar am fost foarte naivi: credeam după căderea comunismului că nu numai libertatea va veni, dar va veni şi bogăţia. Lucrurile nu s-au petrecut niciodată aşa.”

Mungiu descompune procesul dezamăgirii: avea 20 şi un pic de ani la revoluţie şi majoritatea generaţiei sale „a decis să plece pur şi simplu: ai o singură viaţă şi vrei ca mâine să fii fericit. Dar cum o nouă generaţie se maturizează, „este mult mai complicat. Este foarte clar acum pentru oameni: e lipsit de speranţă să gândeşti că poţi schimba lucrurile în România pe timpul propriei tale vieţi, dar poate că merită s-o faci pentru copii.”

De fapt, spune el, „Bacalaureat” s-a dezvoltat din propriile sale reflecţii despre statutul de părinte şi despre cum poţi găsi cea mai bună cale înainte pentru propriul copil. El povesteşte despre o excursie cu copiii săi la un parc de joacă de la periferia Bucureştilor. „Deodată, chestiile politicoase pe care-i învăţasem să le facă acasă nu mai funcţionau. Era vorba de cine era mai tare. Am început să mă gândesc: poate că eu nu-i pregătesc cum trebuie pentru societate. Vor fi nişte rataţi dacă voi continua să le spun să fie corecţi, să respecte regulile, dacă nimeni altcineva nu le respectă?”

El vorbeşte despre emigraţie ca fiind „o soluţie individuală”, în unele feluri mai uşoară decât a rămâne pe loc şi a încerca să produci schimbări sociale - „soluţia colectivă”. „Când eram la şcoală”, spune el, „eram numiţi «generaţia de sacrificiu». Dar părinţii noştri erau şi ei numiţi tot «generaţia de sacrificiu». Acum aud că şi copiilor noştri li se spune la fel. Sincer, e un semn că lucrurile nu sunt sănătoase.”

Cinematografic, Mungiu a răspuns acestei evaluări dezolante prin dezvoltarea unui stil care reflectă neputinţa şi frica acţionând imediat sub suprafaţa realităţii: se ocupă de personaje care sunt prinse în capcană şi dezorientate, agăţându-se de iluzii, dar împotmolindu-se în consecinţe neprevăzute. E posibil chiar şi să realizezi (un fel de) cronică a evoluţiei României prin aceste principale trei filme ale sale. Metafora avortului ilegal definea agonia naşterii noii societăţi în „4 luni”, ilustrând în mod macabru speranţele avortate ale societăţii post-Ceauşescu. „Dincolo de dealuri”, un studiu al vieţii religioase şi al traumei psihologice cu rădăcini profunde, a expus forţele contradictorii ale trecutului şi viitorului, în contextul în care rămăşiţele comunismului erau în curs de a fi înlăturate. „Bacalaureat”, pe de altă parte, inspiră deriva şi incertitudinea unei societăţi nesigure încotro să se îndrepte.

El a afirmat că mare parte din conţinutul filmului provine din articole de presă pe care le-a citit în ultimii câţiva ani - un părinte care a încercat să obţină tratament preferenţial pentru copiii săi, o femeie care a fost atacată în Bucureşti, dar pentru care nu a intervenit nimeni. Lucrurile acestea se întâmplă peste tot, tot timpul: „În viaţă”, afirmă el, „lucrurile pur si simplu se întâmplă, ele nu au un înţeles.” Treaba lui, spune el, este „să încerce să conserve ambiguitatea şi complexitatea situaţiei, apoi ţine de tine să realizezi ce încearcă să-ţi spună despre viaţă acest film.”

Mungiu vorbeşte mult despre „realitate” şi „adevăr” în timp ce-şi descrie proiectul cinematografic: scopul este să separi şi să distilezi vreun soi de experienţă autentică, pe lângă necesităţile povestirii. Aceasta este ambiţia fiecărui regizor social-realist de la Ken Loach încoace, însă Mungiu poate afirma că a creat o textură distinctă prin lucrul agil cu camera, imaginile dure, neatrăgătoare, editarea neconvenţională şi o concentrare intensă pe punctele de vedere ale personajelor. „Eu nu sar de la un personaj la altul. Ştim la fel de mult cât ştie şi personajul principal; acesta e modul în care se întâmplă lucrurile în viaţă. Nu vreau să folosesc muzică, fiindcă în viaţă nu există muzică, şi nu vreau să-ţi semnalez ţie, ca spectator, cum trebuie să te simţi. Nu e corect. Ca regizori, putem face mai bine de atât.”