Bacalaureat - un film despre moravuri, consecinţe şi sensuri ale vieţii

„Să nu mă laşi! Trebuie să-mi faci un mare serviciu amical… La nevoie se arată amiciţia: să vedem cât ne eşti de prietin!” Aşa arăta pe la 1900 rugămintea fierbinte a lui madam Caliopi Georgescu făcută naratorului din schiţa caragialiană Bacalaureat, pentru ca fiul ei Ovidiu, care „biruise toate obiectele” dar se „înţepenise” tocmai la morală, să nu piardă un an şi „să nu se prăpădească” („cum e el simţitor”)…

Nu cred că filmul omonim al lui Cristian Mungiu are măcar punct de plecare cu „Bacalaureatul” lui Caragiale, dar, nu e mai puţin adevărat că povestea cu care s-a prezentat anul acesta la Cannes tot despre moravuri este. (Dar nu doar atât). Şi despre ce altceva ar fi putut să fie într-o Românie fără prinţipii lăsată de Ceauşescu şi secată mai departe de oamenii acestuia, capitaliştii de carton ai socialismului biruitor?

Absurdul românesc e mereu caragialean, însă ştirile sunt sursa de inspiraţie a regizorului, cum însuşi a declarat acesta. Tema poate fi comună cu cea a schiţei. Păcatul la fel. Nu şi conştiinţa. Şi nici povestea.

Povestea lui Mungiu este un decupaj perfect al unei Românii aşa cum este ea după cei 26 de ani de post-comunism suprapuşi peste cei 45 de comunism, o Românie sărăcită şi devastată care oferă puţine şanse de a trăi normal, din care, se pare, e mai greu să ieşi nealterat chiar dacă ai vise de corectitudine şi bune intenţii.

Complex, pe mai multe nivele de înţelegere, filmul integrează mai multe teme sau idei conexe celei majore - educaţia - pe care filmul o radiografiază, şi, odată cu ea, societatea românească şi natura umană.

Piatra destinului

Cu o piatră care sparge geamul, aşa îşi începe Mungiu filmul. O piatră de nicăieri, căci nimeni nu ştie cine a aruncat-o, nici măcar protagonistul, care iese imediat afară să cerceteze. Piatra rămâne un mister, alături de cealaltă, care sparge, în altă zi geamul maşinii, iar supoziţia unui conflict ascuns, pentru care cineva trebuie să dea socoteală, nu se confirmă în vreun fel în film. Astfel că piatra, ca un fel de semn al destinului, poate fi o marcă a absurdului de zi cu zi din România, sau poate fi un avertisment pentru cele ce aveau să urmeze în film.

România din care trebuie să fugi

Plecaţi în afară după 90, reîntorşi în ţară după 1991, pentru a „schimba ceva aici”, Romeo si Magda Aldea (interpretaţi excelent de Adrian Titieni şi Lia Bugnar) vor mai mult decât orice să-şi vadă fiica, Eliza (Maria Drăguş), la studii în Anglia, unde, de altfel, a şi fost admisă. Există o urgenţă în acest sens, din partea tatălui, doctor cinstit şi bine-văzut în comunitatea orăşelului de munte unde locuieşte. Deziluzionat de şansele minime de a trăi şi a se dezvolta normal în România, el şi-a crescut fata cu ideea plecării într-o altă ţară, ca soluţie unică a realizării ei, dar şi ca justificare a existenţei lui.

Doar că, în momentul în care el îşi dă seama că Eliza e pe cale să rateze nota 9 de care e condiţionată la universitatea britanică (din cauza unei agresiuni pe care o suferă în ziua precedentă examenului de bac) e dispus să recurgă la o intervenţie necinstită, care să-i ridice fetei nota.

Sistemul ticăloşit

Aici intrăm, odată cu protagonistul, în zona de penumbră a un sistem bine-înrădăcinat de "pile şi relaţii". Adică exact genul de sistem de dinainte de 89, de care Romeo nu-şi dorea ca fiica sa să depindă vreodată, aşa cum el, fără voia lui, a depins (Altfel „cum aş fi putut să vă ofer tot ce v-am oferit?” îi declara soţiei într-o zi). Astfel, printr-un lanţ al slăbiciunilor (din nou Caragiale…) în care se implică fostul şef de vamă, Bulai, comandantul poliţiei şi şeful comisiei de bacalaureat, totul se va rezolva dacă Eliza va face un semn pe lucrare. Oricât ar fi vrut doctorul „să nu implicăm şi copiii”, se pare că altă cale de a nu pierde plecarea nu era.

Conştiinţa

Magda, soţia, nu e de acord: „Gândeşte-te bine. Odată ce o ia pe calea asta nu mai e drum de întors”. Persoană corectă, ea îl avertizează. Ca personaj, soţia e suferindă, nu zâmbeşte niciodată, fumează mult şi e lipsită de putere. Dacă ea întruchipează vocea conştiinţei, asta face remarcabil mesajul indirect al regizorului: conştiinţa (în societatea românească) e neputincioasă, sleită de puteri şi apatică. Şi totuşi, nu în totalitate, căci ea va porunci în cele din urmă soţului (adulterin) să părăsească casa.

Spre deosebire de schiţa lui Caragiale, în care nimeni nu suferă mustrări de conştiinţă şi unde totul se încheie cu o masă splendidă şi cu încă un tânăr pe care îl aştepta o „strălucită carieră”, aici lucrurile se complică neaşteptat.

Eliza e afectată de cererea tatălui ei, se închide în ea şi hotărăşte singură ce va face.

Romeo Aldea, însuşi, e un personaj complex. Recurge la compromis dar o face cu inima grea, se scuză machiavelic („Trăim aici unde trăim şi uneori trebuie să luptăm cu armele de aici că nu se poate altfel”), dar când e singur are o descărcare nervoasă şi plânge ca un copil.

Mai mult de atât, e binevoitor cu inspectorii care investighează cazul de corupţie Bulai, (în care, acum, devine şi el implicat, pentru trafic de influenţă), spunându-le că dacă aceştia îşi fac treaba, lucrurile vor merge mai bine în România.

Familia şi amanta

Molestarea Elizei deschide un şir de evenimente ce se precipită în cascadă, care zguduie definitiv liniştea familiei. O linişte aparentă, pentru că aflăm că Magda avea de gând oricum să vândă casa şi să plece cu Eliza şi evident să-şi părăsească soţul, de a cărui viaţă dublă cu Sandra (Malina Manovici), o profesoară de la liceul unde învăţa Eliza, ştia.

Nu ştim când şi din ce motiv relaţia dintre cei doi soţi devenise o formalitate (păstrată doar de dragul fetei), cert este că toată credibilitatea pe care tatăl o construise de-a lungul anilor se năruie odată cu năruirea rolului sau de pater-familias.

Nici viaţa cu Sandra nu pare mai uşoară, aceasta (simţindu-se mereu pe locul doi, după Eliza şi bănuind că e însărcinată) îşi cere dreptul la legitimitate exact în tăvălugul evenimentelor.

Relaţia părinţi-copii şi sensul vieţii

E cumva în cultura balcanică a românului - sau cel puţin, aşa a fost până să apară ideea de carieră în mentalitatea ultimilor generaţii - să-şi lege sensul vieţii de copii şi reuşita lui de reuşita copiilor.

Ideea că binele pe care un părinte îl vrea pentru copil este, de fapt, un bine pentru el însuşi este surprinsă excelent. Romeo Aldea este cel care îşi doreşte mai mult decât oricine ca Eliza să fie studentă în Anglia pentru că acolo, este el convins, este Binele pentru ea. Dar în momentul în care fata îi spune că, de fapt, nici nu-şi doreşte să ajungă acolo, că la fel de bine ar putea merge la Cluj, tatăl se simte anihilat în mod existenţial: „După tot efortul, după toate meditaţiile pe care le-am pompat toţi anii ăştia.. Dacă tu nu o să ajungi acolo, înseamnă că noi am trăit degeaba”. De fapt aici avem şi cheia compromisului pe care îl va face: frica de a nu-şi fi irosit viaţa.

Raportul dependenţă-independenţă are conotaţii interesante. Sandra doreşte să-l înscrie pe Matei, băiatul ei de 6 ani, la o şcoală cu predare în engleză pentru a-l deprinde să se descurce pe cont propriu. Ca un revers (ironic) faţă de familia Aldea, care a decis totul pentru Eliza.

Decorul, ca personaj

La Mungiu, nimic din decorul desfăşurării evenimentelor nu e la întâmplare. Prin el se comunică stări de lucruri, sentimente, tensiune. Decorul lui Mungiu e România noastră de toate zilele: România traiului modest, România săpăturilor interminabile, România câinilor vagabonzi, România copacilor amputaţi etc. Cartierul în care locuieşte doctorul e unul dezolant, cu blocuri modeste, de 4 etaje, în care oricând cineva îţi poate sparge geamul (lucru care s-a şi întâmplat), lucru ce ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a tatălui de a-şi vedea fata în altă ţară e îndreptăţită.

(bacalaureat2016.com)

Zâmbetul din poză

Fără ca intriga sa, caracterizată drept „multistratificată şi chinuitoare”, să capete rezolvări, filmul se încheie cu un zâmbet- zâmbetul din poza de absolvire. Ca o ironie (?), dar şi ca un răgaz. Dar poate mai ales, că pe o înţelegere căpătată din lucruri pe care mai bine înveţi să le accepţi decât să le controlezi. Aici e momentul în care Eliza îi destăinuie că a făcut bine la teză şi n-a fost nevoie să recurgă la semnul de pe lucrare. Tatăl e uşurat, dar a înţeles deja că destinul fetei e în mâinile ei şi că deciziile (indiferent dacă lui îi vor plăcea sau nu) şi le va lua singură.

Nicio asemănare cu madam Caliopi… Însă, există un Caragiale mare, care-şi râde de noi în spatele a tot ce mişcă în societatea românească. Există şi un Caragiale mai mic, dar la fel de hâtru, care vede şi simte monstruos, din spatele scenei, la Mungiu, unde ironia subtilă a regizorului e tot atât de prezentă precum drama prin care trec personajele.

Titlul însuşi e ambivalent. Bac-ul nefiind doar un examen de absolvire ci şi „un prag în viaţa omului”, cum a spus chiar Mungiu. Un prag al maturităţii în care te uiţi la viaţa ta: să vezi ce ai făcut cu ea şi ce vei putea face mai departe.

Se pare că nu doar Eliza e cea care şi-a dat acest examen. Odată cu ea au fost şi ceilalţi. Unii au trecut, alţii nu. Bacalaureatul lui Mungiu este un test al întregii societăţi româneşti surprinsă în ideea că ne este încă foarte greu să trăim pe verticală, deformaţi de mentalităţile şi lipsa de scrupule din comunism. Cu toate acestea, alegerile ne aparţin, iar consecinţele pe care le vom suporta depind de ele.