Corneliu Coposu, rememorat la sinistrul Fort 13 Jilava [video]

Material video pe pagina originală a articolului pe Epoch Times România

Vineri 23 mai la Fortul 13 Jilava – fosta închisoare unde au fost triaţi, închişi şi maltrataţi membrii elitei româneşti interbelice, a fost inaugurată celula Corneliu Coposu, în organizarea Fundaţiei Române pentru Democraţie, condusă de fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu.

Manifestarea se înscrie în seria de evenimente care marchează centenarul naşterii marelui om politic român Corneliu Coposu. La eveniment au luat parte Rodica Coposu, Octav Bjoza, Ion Gherasim, Emil Constantinescu, Marius Oprea, şi alţii.

Regimul comunist din România, instaurat ilegal la putere prin alegeri falsificate de către armata Rusiei sovietice, a dus o campanie de distrugere a societăţii şi valorilor româneşti autentice, care a inclus ruinarea fizică a unui număr imens de intelectuali, preoţi, ţărani şi oameni politici în închisori.

Sora lui Corneliu Coposu îşi aminteşte teroarea la care a fost supus marele patriot român:

„Eu l-am văzut la trei săptămâni după ce ieşise (..) vreau să va spun că am fost prevenită de surorile mele, care fuseseră acolo, să nu mă sperii. Nu m-am speriat deşi el era foarte slăbit. Avea o cămaşă care flutura pe el - aş putea spune cam ca o sperietoare de ciori. Gâtul lung ieşea dintr-o cămaşă extraordinar de largă. Un lucru pe care l-am povestit de multe ori, dar care mi-a rămas ca o obsesie în minte – prin pielea de deasupra buzelor i se vedea forma dinţilor, iar pe cap se vedeau oasele în formă de dinţi de fierăstrău cum învăţasem eu la şcoală la anatomie că erau oasele craniului.Se exprima extrem de greu, făcea eforturi extraordinare ca să articuleze cuvinte. Ulterior îl vedeam cum stătea şi citea cu voce din ziare ca să-i revină vorbirea, pentru ca el ultimii opt ani i-a petrecut în izolare, singur în celulă”.

„La Râmnicul Sărat cel puţin, spunea că se deschidea uşa, intra un gardian, îi bătea până cădeau jos, apoi acesta pleca. Deţinuţii de acolo nu aveau nume pentru personalul închisorii. Erau nişte numere. Mi-a spus aşa – că dacă el n-ar fi avut credinţă în Dumnezeu şi n-ar fi fost sigur că va supravieţui, probabil că n-ar fi rezistat. Spunea că în general ar fi trebuit ca fiecare care era acolo să aibă resurse interioare. Ne povestea că în perioada în care stătea singur, bineînţeles, perioadă care a fost aproape opt ani, făcea versuri în gând, juca partide de şah se preocupa de semantică, originea cuvintelor (...), în acest fel îşi ocupa mintea în orele în care trebuia să stea drepţi în celulă. Nu aveau voie să stea în pat. Singura vietate pe care o avea ca prieten era un păianjen, care îşi ţesuse pânza într-un colţ al celulei. Vreau să va spun că din acel moment, n-am mai omorât niciun păianjen”.