Ce spune intervenţia din Mali despre politica de securitate comună a UE

Franţa a pornit ofensiva împotriva insurgenţilor islamişti din Mali pe cont propriu, ajutată doar de câteva ţări din regiune cu un efectiv redus de trupe. O armată europeană lipseşte în continuare. Germania ezită să trimită mai mult de două avioane de transportare a soldaţilor africani. Iar politica comună şi de securitate comună a UE străluceşte prin lipsă.

Ce te faci când SUA nu mai joacă rolul de jandarm global şi cu două războaie devastatoare la activ – în Irak şi Afganistan – nu mai sunt dispuse să se implice în noi operaţiuni? Atunci când terorismul islamic găseşte noi safe haven-uri în ţări africane cu o situaţie politică, ecomică sau socială fragilă? Se pune întrebarea cine să intervină şi de ce.

În Mali, considerat un stat relativ stabil şi democratic în regiune, în martie anul trecut a avut loc o lovitură de stat militară iar armata a instituit un guvern provizoriu, nelegitimat democratic. După suspendarea Constituţiei şi pe fondul haosului din ţară, în nordul statului mişcarea secesionistă a tuaregilor a căpătat avânt. Pe acest fond de instabilitate, Al-Qaeda din Magrebul islamic şi-a întărit prezenţa acolo în încercarea de a fonda un stat islamic radical. Franţa şi, Occidentul în general, nu au reacţionat până ce islamiştii şi-au extins zona de operaţiuni, încercând să ajungă în capitala Bamako prin preluarea controlului asupra oraşului Konna.

În acel moment, Franţa a pornit ofensiva împotriva acestora menită - după cum a spus preşedintele Francois Hollande - să restabilească integritatea teritorială a ţării, adică să recupereze nordul şi să blocheze avansul islamiştilor către sud. Parisul s-a văzut însă singur în această operaţiune. Doar ţări situate în Africa de Vest, precum Togo, Nigeria, Burkina Faso, Guinea, Senegal, Benin şi Ghana au promis că vor trimite un batalion de 500 militari, ca parte a unei forţe multinaţionale.

Dar unde este Europa? Aliatul principal Germania ezită din nou să le sară în ajutor francezilor. Ultima oară s-a întâmplat în Libia, unde Berlinul a trimis doar muniţii, echipamente militare, dar n-a participat la operaţiuni. Acum se oferă tot ajutor logistic şi câţiva instructori care să-i înveţe pe soldaţii malieni cum să lupte.

Berlinul se teme de un nou Afganistan, o implicare într-un război din care se va ieşi greu şi târziu, în care vor fi multe victime şi mulţi bani cheltuiţi. Cum să vinzi nemţilor asemenea veşti proaste într-un an electoral, în care mai trebuie să salvezi şi state din zona euro tot din banii contribuabililor? Mai ales acum când Merkel a pierdut alegerile din Saxonia Inferioară, ultimul test electoral înainte de bătălia pentru Bundestag.

Pe de altă parte, Berlinul nu poate întoarce spatele Parisului încă odată, mai ales acum când se sărbătoresc 50 de ani de prietenie, aşa cum a făcut-o în cazul intervenţiei în Libia. Atunci când s-a abţinut în Consiliul de Securitate al ONU la votul de aprobare unei no fly zone în Libia, Germania a fost criticată de mai mulţi dintre partenerii ei din NATO. În prezent, Merkel a preferat să ia măsurile minimale care nu cer o aprobare a Parlamentului, adică trimiterea a doua avioane de transport. Acestea urmează să transporte doar soldaţi africani din ţările africane care vor să ajute Franţa cu trupe, nu muniţii sau trupe germane. Germania este prinsă din nou în vechea dilemă: cum să-şi împace cultura pacifistă cu obligaţiile de politică externă pe care le are faţă de aliaţii săi? Mai ales că Berlinul vrea să-şi reabiliteze imaginea de partener pe care te poţi baza, care a fost afectată de nonintervenţia din Libia.

”Fiecare ţară trebuie să-şi determine capacitatea de a contribui fără să pună în pericol siguranţa soldaţilor ei implicaţi în alte misiuni”, a spus Merkel referindu-se la prezenţa nemţilor în Afganistan.

Da, dar unde este politica externă şi de securitate comună? La 50 de ani de la semnarea Tratatului împăcării de la Elysee între Adenauer şi De Gaulle, divergenţele şi diferenţele de abordare sunt tot mai importante. Merkel şi Hollande nu par să aibă aceleaşi obiective nici pe plan economic unde cancelarul german pune accent pe austeritate, în timp ce preşedintele socialist insistă pe măsuri de creştere şi militează pentru eurobonduri, iar motorul franco-german pare gripat.

Europa nu pare conştientă că ameninţarea din Mali ne priveşte pe toţi. Că Franţa nu-şi apără acolo nişte interese de fostă putere colonială, ci apără şi Europa de viitoare atentate teroriste pe teritoriul său. Operaţiunea Sevral a vizat tocmai să împiedice formarea unui nou hub terorist la poarta Europei. Iar atentatul din Algeria, în care au murit şi doi români, a arătat că ameninţarea teroristă este reală şi poate lovi oricând orice stat, oriunde în lume.

Europa nu pare conştientă că ameninţarea din Mali ne priveşte pe toţi. Că Franţa nu-şi apără acolo nişte interese de fostă putere colonială, ci apără şi Europa de viitoare atentate teroriste pe teritoriul său. Operaţiunea Sevral a vizat tocmai să împiedice formarea unui nou hub terorist la poarta Europei. Iar atentatul din Algeria, în care au murit şi doi români, a arătat că ameninţarea teroristă este reală şi poate lovi oricând orice stat, oriunde în lume. Şi atentatul de anul trecut din Bulgaria a demonstrat că niciun stat nu este ferit de această provocare.

Dar cine va duce războiul împotriva terorismului pe noile sale fronturi, precum Mali, dacă SUA se dezangajează din Europa? Franţa? Marea Britanie? Lipsa unei capacităţi militare a Europei va deveni tot mai acută, mai ales că acum este clar că europenii trebuie să-şi asigure singuri securitatea.

Deja par depăşiţi de situaţie. Deşi pericolul insurgenţei islamiste era cunoscut, UE nu s-a mobilizat decât pentru o misiune de instruire a armatei maliene. Soldaţii acesteia sunt însă prost plătiţi, prost echipaţi, demotivaţi. Chiar şi operaţiunea militară franceză vine târziu şi - surpriză – rebelii sunt mai bine înarmaţi decât se aşteptau adversarii lor. Armele provin mai ales din Libia, unde mercenarii malieni au luptat alături de Gaddafi.

Acum este momentul ca Europa să-şi consolideze politica externă şi de securitate comună, nelăsând Franţa singură în această operaţiune. Fără dimensiunea militară, Europa nu poate fi o putere globală care să conteze. Dimensiunea soft nu este suficientă în situaţii de urgenţă cum este cea din Mali.

Statele membre UE trebuie să fie solidare cu Franţa, nu să se bucure ca un free rider (pasager clandestin) de iniţiativa Parisului. Oricum Franţa ar putea fi obligată să apeleze la NATO dacă se împotmoleşte în Mali, iar atunci politica de securitate şi de apărare comună europeană poate fi declarată moartă. Şi cine va apăra atunci Europa de lupta împotriva terorismului? SUA dă deja de ceva vreme europenilor semnalul că aşteaptă de la ei să preia responsabilitatea pentru propria securitate. Intervenţia din Libia a arătat clar că Washingtonul este tot mai puţin dispus să se implice în astfel de cazuri şi de ţări. După ce i-a ajutat pe rebeli, alături de francezi şi britanici să-l înfrângă pe Gaddafi, SUA i-a lăsat pe libieni să se descurce singuri. În contextul lipsei de securitate şi de implicare, s-a produs atacul în care a fost ucis ambasadorul Stevens.

Deocamdată Consiliul miniştrilor de externe ai UE a decis să creeze o European Union Training Mission (EUTM Mali), care să instruiască forţele armate maliene, Aceasta va fi operaţională abia la mijlocul lunii februarie şi nu se va implica în operaţiuni de luptă. Este prea puţin pentru a garanta un sfârşit rapid al conflictului.

Europa ar putea acţiona mai eficient dacă şi-ar pune în comun anumite capacităţi militare. Aşa cum Germania şi Franţa, împreună cu Olanda şi Belgia, folosesc de câţiva ani un centru de coordonare pentru folosirea eficientă a capacităţilor lor în aeriene de luptă, European Air Transport Command (EATC), s-ar putea pune în comun şi alte capacităţi în cazul unor misiuni precum cea din Mali.