Care este secretul fericirii şi longevităţii? Cel mai lung studiu din istorie ne oferă un răspuns

În calitate de coordonator al Harvard Study of Adult Development (Studiul Harvard privind Dezvoltarea Adulţilor), probabil cel mai lung studiu de acest gen din istorie, psihiatrul Robert Waldinger a putut observa, analizând cantitatea impresionantă de date colectate de cercetători, ce anume le oferă oamenilor cu adevărat o viaţă împlinită şi lungă.

"Ce ne ţine sănătoşi şi fericiţi în timp ce trecem prin viaţă? Dacă aveţi de gând să investiţi acum în viitorul vostru, în ce v-aţi investi timpul şi energia? Într-un recent sondaj de opinie, în care tinerii erau întrebaţi care sunt cele mai importante obiective de viaţă pe care le au, peste 80 % au spus că un obiectiv major pentru ei este să se îmbogăţească, iar alţi 50 % au spus că un alt obiectiv major este să devină celebri. Şi ni se spune în mod constant să muncim mai mult, să facem mai multe eforturi şi să obţinem mai mult. Ni se dă impresia că acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le urmărim pentru a duce o viaţă bună.

O imagine completă a întregii vieţi a unui om, în care să vedem alegerile pe care le face şi ce efect au pentru el aceste alegeri... această imagine este aproape imposibil de obţinut. De obicei, ceea ce ştim despre viaţa umană, ştim pentru că cerem oamenilor să-şi amintească trecutul, însă retrospectivele nu sunt tocmai exacte. Uităm extrem de multe lucruri despre ceea ce se întâmplă cu noi în viaţă şi, uneori, memoria este de-a dreptul creativă.

Dar dacă am putea urmări o viaţă întreagă în timp ce acestea se desfăşoară în timp? Dacă am putea studia oamenii din momentul în care au devenit adolescenţi până când ajung la bătrâneţe, pentru a vedea ce anume îi ţine cu adevărat fericiţi şi sănătoşi? Am făcut asta", a declarat Robert Waldinger, în cadrul unui discurs susţinut la TEDxBeaconStreet.

Harvard Study of Adult Development ar putea fi cel mai lung studiu de acest gen făcut vreodată. Timp de 75 de ani, cercetătorii au urmărit viaţa a 724 de oameni, an de an, au întrebat despre munca, sănătatea sau viaţa lor de familie şi, desigur, despre multe alte aspecte din viaţa lor privată.

Studiile de genul acesta sunt extrem de rare. Potrivit lui Waldinger, aproape toate proiectele de acest tip nu depăşesc un deceniu, fie pentru că prea mulţi oameni abandonează studiul, fie pentru că finanţarea proiectului este întreruptă, cercetătorii îşi îndreaptă atenţia spre altceva, sau mor, şi nimeni nu mai continuă ce au început. Dar printr-o combinaţie de noroc şi persistenţă a mai multor generaţii de cercetători, acest studiu a supravieţuit.

Aproximativ 60 din cele 724 de persoane sunt încă în viaţă, încă participă la studiu, iar cele mai multe au în jur de 90 de ani. Cercetătorii încep acum să repete experimentul pe cei peste 2.000 de copii ai acestor oameni, a dezvăluit Waldinger, care este al patrulea director al studiului.

"Din 1938, am urmărit viaţa a două grupuri de oameni. Primul grup era compus din studenţi de anul doi la Harvard. Ei au terminat toţi facultatea în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, apoi majoritatea dintre ei au plecat în război. Al doilea grup era format din tineri din cele mai sărace cartiere ale Bostonului (SUA). Ei au fost aleşi pentru studiul special pentru că făceau parte din familiile cele mai tulburate şi defavorizate din Boston, din anii 1930. Cei mai mulţi trăiau cu chirie, mulţi fără apă rece şi caldă curentă.

Când au fost incluşi în studiu, toţi aceşti adolescenţi au fost intervievaţi, le-au fost făcute examenele medicale, ne-am dus acasă la ei şi le-am intervievat părinţii. Apoi aceşti adolescenţi au devenit adulţi, făcând parte din toate categoriile sociale. Au devenit de la muncitori în fabrici, la avocaţi, zidari sau medici, iar unul dintre ei preşedinte al Statelor Unite. Unii au devenit alcoolici, câţiva schizofrenici.

Unii au urcat pe scara socială de jos până la vârf, iar alţii au făcut calea invers. Fondatorii acestui studiu nu şi-au imaginat nici în visele lor cele mai nebuneşti că voi fi în picioare aici, astăzi, 75 de ani mai târziu, să vă spun dumneavoastră că studiul continuă", povesteşte Waldinger.

Pentru a obţine o imagine clară a vieţii celor care participă la studiu, cercetătorii nu le trimit doar chestionare. "Îi intervievăm acasă la ei, le luăm dosarele medicale de la medici lor, le luăm analize de sânge, le scanăm creierul, vorbim cu copiii lor, îi filmăm vorbind cu soţiile despre preocupările lor cele mai profunde. Şi când, cu aproximativ un deceniu în urmă, le-am cerut în cele din urmă soţiilor lor dacă vor să se alăture în calitate de membri ai studiului, multe dintre ele au spus: "Ştiţi, era şi timpul".

Aşadar, ce au învăţat cercetătorii? Care sunt lecţiile care vin după zeci de mii de pagini de informaţii pe care le-au strâns despre viaţa acestor persoane? Waldinger ne împărtăşeşte cele trei lecţii importante pe care cercetătorii le-au învăţat în urma studiului.

Trei lecţii importante

"Ei bine, lecţiile nu sunt despre avere sau faimă, sau despre a munci mai mult şi mai mult. Cel mai clar mesaj pe care îl obţinem de la acest studiu de 75 de ani este aceasta: Relaţiile bune ne ţin mai fericiţi şi mai sănătoşi. Punct. Am învăţat trei lecţii mari despre relaţii.

Prima este că relaţiile sociale sunt extrem de benefice pentru noi şi că singurătatea ucide. Se pare că oamenii care sunt mai conectaţi din punct de vedere social cu familia, prietenii, comunitatea, sunt mai fericiţi, mai sănătoşi şi trăiesc mai mult decât cei care sunt mai puţin conectaţi. Iar singurătatea se dovedeşte a fi toxică. Oamenii care sunt mai izolaţi decât vor să fie, sunt mai puţin fericiţi, sănătatea lor se deteriorează mai repede, la fel şi funcţionarea creierului, ei având o viaţă mai scurtă decât ceilalţi.

Şi ştim că poţi fi singur într-o mulţime de oameni şi poţi fi singur într-o căsătorie, astfel că a doua mare lecţie pe care am învăţat-o este că nu este vorba doar de numărul de prieteni pe care îi ai şi nu este vorba dacă sunteţi sau nu angajaţi într-o relaţie, ci este vorba despre calitatea relaţiilor cu persoanele apropiate. Se pare că viaţa în mijlocul conflictelor este foarte dăunătoare pentru sănătatea noastră. Căsătoriile pline de conflicte, de exemplu, care duc lipsă de afecţiune, se dovedesc a fi foarte nocive pentru sănătate, poate mai nocive decât un divorţ. Iar viaţa în mijlocul unei relaţii frumoase, calde, ne oferă protecţie.

Odată ce i-am urmărit pe participanţii la studiu până când au făcut 80 de ani, ne-am dorit să ne uităm înapoi la prima jumătate a vieţii lor pentru a vedea dacă am fi putut anticipa care dintre ei avea să devină un octogenar fericit şi sănătos şi care nu. După ce am adunat tot ceea ce ştiam despre ei la 50 de ani, am constatat că nu nivelul lor de colesterol de la vârsta mijlocie a fost cel care putea să prezică modul în care aceştia aveau să îmbătrânească, ci cât de satisfăcuţi erau de relaţiile lor. Oamenii care erau cei mai fericiţi în relaţii la vârsta de 50 de ani erau cei mai sănătoşi la vârsta de 80 de ani.

Relaţiile frumoase, apropiate, par să acţioneze ca un tampon în cazul unor probleme care vin odată cu vârsta. Oamenii cei mai fericiţi, femei şi bărbaţi căsătoriţi de 80 de ani, au raportat că în zilele când au avut dureri fizice mai mari, starea de spirit a rămas la fel de bună. Dar oamenii care aveau relaţii nefericite, în zilele în care au avut dureri fizice mai mari, acestea au fost amplificate de o suferinţă emoţională mai mare.

Şi a treia mare lecţie pe care am învăţat-o despre relaţii şi sănătatea noastră este că relaţiile bune nu doar că ne protejează trupurile, ci ne protejează şi creierul. Memoria rămâne în stare bună de funcţionare mai mult în cazul oamenilor implicaţi în relaţii care le oferă siguranţa că pot conta într-adevăr pe cealaltă persoană în vremuri grele.

De cealaltă parte, memoria oamenilor aflaţi în relaţii în care simt că nu pot conta pe celălalt degenerează mai repede. Aceste relaţii bune nu trebuie însă să fie tot timpul liniştite. Unele dintre cupluri noastre octogenare s-ar putea certa zi de zi, dar atâta timp cât simt că pot conta cu adevărat pe celălalt atunci când lucrurile merg rău, aceste certuri nu le-au afectat memoria.

Deci, acest mesaj - că relaţiile frumoase, apropiate, sunt bune pentru sănătatea şi bunăstarea noastră - este o probă de înţelepciune veche de când lumea.

De ce este acest lucru atât de greu de obţinut şi atât de uşor de ignorat? Ei bine, suntem oameni. Ceea ce ne-am dori este un remediu rapid care să fie capabil să ne facă viaţa bună şi să rămână astfel. Relaţiile sunt complicate şi implică un efort serios care se întinde pe tot parcursul vieţii. Nu se termină niciodată.

Oamenii din studiul nostru de 75 de ani care au fost cei mai fericiţi la bătrâneţe au fost tocmai cei care au luat în serios acest aspect. La fel ca studiul de care aduceam aminte anterior, mulţi dintre participanţii noştri la studiu, când erau tineri, credeau într-adevăr că trebuie să urmărească faima, bogăţia şi realizările înalte pentru a avea o viaţă bună. Dar studiul nostru a arătat că oamenii care au avut o soartă mai bună sunt cei care s-au aplecat către relaţiile cu familia, cu prietenii, comunitatea. (...)

Aş vrea să închei cu un citat din Mark Twain. Cu mai mult de un secol în urmă, rememorându-şi viaţa, a scris următoarele cuvinte: "Nu este timp, aşa de scurtă este viaţa, pentru certuri, justificări, gelozie, trageri la răspundere. Este doar timp pentru a iubi şi chiar si pentru asta, avem doar o clipă..."