Basarabia şi trecutul care nu trece

O fotografie mai importantă decât zeci de cuvinte

Putem învăţa din greşelile istoriei sau doar le repetăm, de fiecare dată sub alte forme?

Memoria ar trebui să fie cea care ne salvează, deşi uneori pare că ne folosim de ea ca de o deviză care sună bine, ca de un pretext de organizat un marş, o comemorare, oricum ceva din care nu rămâi cu mare lucru şi care nu vindecă trecutul.

Să avem oare, cum spunea Liiceanu, un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte?

De curând s-au comemorat la Bucureşti 72 de ani de când Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa ne-au fost luate de Stalin. Participanţii au reeditat o fotografie realizată în urmă cu 72 de ani înfăţişând români îngenunchind pentru Basarabia, cu scopul de a prezenta această pagină dramatică din istoria românilor: 28 iunie 1940, ocuparea teritoriilor româneşti de la Est de Prut de către sovietici.

Simbolic, dar insuficient

Evenimentul s-a înscris într-o manifestaţie stradală mai amplă sub forma unui marş desfăşurat pe Calea Victoriei, din faţa Guvernului până la Cercul Militar Central. Cei aproape 300 de participanţi au solicitat prin scandări şi bannere unirea României cu Republica Moldova. Printre bannerele afişate au fost: „28 iunie 1940 – ruperea Patriei”, „Două state – o singură ţară”, „1940: suferinţă, deportări, execuţii – 2012: vrem unire, nu discuţii”. Acţiunea s-a dorit a fi la unison cu Chişinăul, unde manifestaţia a început din faţa ambasadei Rusiei, cu sute de români basarabeni care au cerut respectarea adevărului istoric şi refuzarea propunerilor de trasnistrizare a Republicii Moldova. Aceştia au întâmpinat replica unui grup format de câteva zeci de rusofoni, care nu au avut autorizaţie pentru contra-protest, fiind încercuiţi de numeroase forţe de ordine.

“Am ieşit în stradă pentru că ştiu că tinerii de la Chişinău dau mereu dovadă de patriotism şi nici noi nu trebuie să fim mai prejos” a spus Renne Adrian, unul dintre tinerii manifestanţi din Bucureşti.

,,Este firesc ca societatea românească să memoreze prin metode noi, evenimentele care ne-au marcat istoria, aşa cum este Ultimatumul Sovietic din 26-28 iunie 1940, care a făcut ca trei zone româneşti (Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa) să fie supuse unei atroce politici de anihilare identitară” a declarat avocatul Mihai Nicolae.

E bine ca astfel de acţiuni să se facă. E şi acesta un mod de aducere aminte. Deşi, valoarea lor riscă să rămână mai mult în plan simbolic. Dar ce valoare ajung să aibă acţiunile simbolice în final dacă nu sunt dublate de voinţa unor acţiuni concrete?

Un „Pod de flori” uitat

„28 iunie 1940 ar trebui să fie consemnată ca zi de doliu”, spunea Adrian Ciobanu de la Asociaţia “România fără ei”, “o zi în care s-a stricat tot ceea ce reuşisem să construim ca români. Ne bucurăm, totuşi, că încă ruşii nu au reuşit să schimbe cu totul mentalitatea prin deportări, prin rusificarea Moldovei, nu au reuşit să schimbe cu totul sufletul Moldovei. Măcar putem sensibiliza, putem da de ştire în Europa că nu am renunţat de a fi alături de fraţii noştri de peste Prut.”

Acţiunile simbolice nu au putere de compensaţie, nu pot îndrepta răul istoric. Să ne amintim de „Podul de flori” peste Prut, care a fost, în anii 90 totuşi o acţiune puternică: s-au deschis graniţele între România şi Moldova şi, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. Toată lumea vorbea pe atunci de reunificare, era momentul de speranţa şi putinţă maximă. Dar ceea s-a separat prin ocupaţie şi teroare a rămas separat. Ceea ce s-a dezbinat în cei 50 de ani prin cultivarea suspiciunii şi a individualismului a rămas dezbinat.

Mai rămăsese o nostalgie romantică fără forţă şi voinţă, iar momentul s-a pierdut. Podul de flori, cu toată splendoarea sa simbolică n-a ţinut mai mult de doi ani, iar accesul românilor basarabeni în România se face şi astăzi tot cu paşaport.

“Ar trebui să învăţam să trăim pentru o idee, în loc să murim pentru ea”

Basarabia este a noastră. Ea poate fi din nou a noastră, dacă ajungem la un punct de fierbere, afirma cu optimism sculptorul, Vlad Ciobanu, prezent, de asemenea la marş. “Dar ar trebui să fierbem lucid, la rece, nu festivist, doar de 28 iunie. Dacă se poate zilnic, atunci o să fim români”.

Exclamatul pe note tot mai acute nu e suficient, poate cel mult să ne arunce şi mai mult în derizoriu, aşa cum problema nu este nici să mori pentru o idee.

“Problema este să trăieşti pentru o idee”, explică artistul. “Pentru ţara asta nu trebuie să mori, trebuie să trăieşti. Poate că va fi mai puţin nevoie să murim dacă o să învăţăm să trăim.”

Organizarea care îngroapă evenimentul

Sabotarea din interior este o altă problemă a evenimentelor. Nicolae Videnie, cercetător doctorand la Institutul de Istorie Recentă a pus problema relevanţei:

“De ce n-am stat şi noi în faţa Ambasadei Rusiei, cum au stat cei de la Chişinău?” se întreabă el. Aici nu era nimeni la Guvern că-s plecaţi din ţară. E o diversiune făcută chiar din cadrul meetingului: să nu deranjăm, să nu fim paraleli cu cei de la Chişinău. S-a început dintr-un punct mort (Guvernu-i mort că nu-i nimeni în clădire) şi mergem undeva unde nu are relevanţă (unde nu deranjează pe nimeni, iarăşi)”.

“Este mort din start şi din punct de vedere al mass-media”, observa istoricul lipsa mass-mediei. “N-are nici o valoare. Totul se face sub oblăduirea sistemului. Nu trebuie reactualizat comunismul, ca memorie. Trebuie să se uite, să nu mai ştie nimeni. Prin astfel de organizare se îngroapă evenimentul. Se organizează ceva fără început şi sfârşit pentru a nu avea impact real. Apoi se spune contabil - “am bifat acţiunea. Există o divizie. Dezinformare. În orice serviciu secret. Ea a organizat asta.”

De ce am suportat comunismul?

Comemorarea rusificării unei părţi a României ne prilejuieşte astfel de momente de reflexie. Nicolae Videnie ne provoacă să medităm la astfel întrebări: “De ce am suportat noi comunismul? Ce vină am avut noi, de ce a venit comunismul peste noi, ca o pedeapsă divină?” De ce nu se scrie despre asta şi se scrie numai despre efecte: deportări, războaie, persecuţii, cote, impozite? De ce am suportat două pedepse în acelaşi timp: invazia sovietică (ocupaţia) din ‘40 şi foametea din 46-47, care a nenorocit România? De ce a ordonat Antonescu trecerea Prutului (care avea 1 km lăţime din cauza unei ploi), masacrând astfel armata română, şi n-a dat ordin de atac când avea 10 m lăţime şi ar fi evitat uciderea a 3000 de oameni la Ţiganca?

Şi, iarăşi, leitmotivul : Ce lipsă de virtuţi a făcut posibilă venirea comunismului în România? Dar persistenţa lui?

De ce am lăsat imediat după ’90 aceeaşi oameni politici care au distrus industria, agricultura, educaţia, economia (care este 80% ocupată de ruşi prin filiera austriacă)?

Cu ce am greşit noi de s-a pustiit România de azi? Sunt întrebări pe care nu le dezbate nimeni, nici un formator de opinie, nici o universitate, reflectă trist cercetătorul în istorie recentă : “S-a pustiit prin sovietici, prin foamete, prin secetă. Acuma s-a pustiit prin mineriade, prin Iliescu, etc. Stă scris: “se pustieşte casa celui care nu vrea să audă de domnul”. “

Tot astfel, se pustieşte ţara celor care nu ascultă de lege. De legea făcută de oameni, dar şi de Legea mai înaltă, de dincolo de oameni.

În perioada interbelică, guvernul care voia să conducă dădea o lovitură de palat ca să ajungă la putere. După aceea organizau alegeri şi câştigau alegerile. Astăzi e la fel. Oamenii sunt aceeaşi, politica e aceeaşi.

Istoriile se repetă din fără-de-legea oamenilor şi se întorc ciclic împotriva lor. Oamenii ar avea nevoie de o altă stare de conştiinţă pentru a rupe cercul vicios.

Context istoric

La 28 iunie 1940, în urma ultimatumurilor din 26 şi 27 iunie 1940, Armata Roşie a Uniunii Sovietice a smuls din trupul României şi a ocupat teritoriul Basarabiei şi Nordul Bucovinei. URSS şi-a însuşit astfel o suprafaţă de 50.762 km pătraţi, a cărei populaţie de 3 776 309 de indivizi era majoritar română (53, 49%). Actul anexării a luat prin surprindere şi 10,34% ruşi, 15,30% ucrainieni şi ruteni, 7,27% evrei, 3.31% germane şi 5,21% alţii, care împreună cu românii din aceste teritorii au fost arestaţi, deportaţi în Siberia şi Kazahstan, supuşi foametei şi împuşcaţi. În Republica Moldova, în 2010, preşedintele interimar la acea dată, Mihai Ghimpu, a emis un decret în care ziua de 28 iunie 1940 era decretată zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist.

Când Stalin a invadat Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herta a spus că a eliberat aceste ţinuturi de sub imperialismul românesc. Aceasta “eliberare” a costat peste 1 milion de vieţi, iar în primii ani 300 de mii de oameni au fost deportaţi, chinuiţi, omorâţi. A urmat apoi o foamete groaznică din 1946-1947 în care au murit peste 200 de mii de oameni. Apoi au urmat următoarele valuri de deportări în din 49 până în 51. După recensămintele oficiale realizate de ruşi, când au venit în 1940 în Basarabia, din 3 200.000 de români, în 1950 au mai găsit doar 2 200.000. Un million de români dispăruse.

Voluntari ai Platformei civice Acţunea 2012 şi membri ai grupului România Vie au rememorat , pe 28 iunie, acel moment pentru a aduce în actualitate acesta temă istorică cât şi tematica unirii României cu Republica Moldova.