Avantajul de care România nu ştie să profite

România s-a bucurat, până în anii 2006-2007, de un avantaj competitiv invidiat de alte ţări vechi membre ale Uniunii Europene: avea forţă de muncă ieftină, relativ bine şcolită şi fără prea multe pretenţii. Rezultatul: multe companii străine au venit să-şi deschidă afaceri la noi.

Pe hârtie, figurăm şi acum ca al doilea cel mai ieftin stat din UE, după criteriul costului orar cu forţa de muncă, pe care trebuie să-l suporte patronatul cu angajaţii. În realitate, însă, mediul de afaceri autohton vine la pachet cu atât de multe dezavantaje, încât nu putem profita de acest atu.

Doar bulgarii sunt mai ieftini decât noi

Cifrele oficiale pe anul 2012, publicate de Eurostat, ne plasează pe penultimul loc în clasamentul statelor Uniunii Europene după costul orar al forţei de muncă. Astfel, pentru a avea un muncitor român, un angajator scoate din buzunar 4,4 euro pe oră, în timp ce la bulgari ora de muncă îl costă pe patron 3,6 euro.

Datele Eurostat prezintă media trimestrială a costului orar cu forţa de muncă în industrie, construcţii şi servicii, nu şi în administraţia publică, apărare şi servicii sociale.

Sunt incluse cheltuielile cu salariile, contribuţiile de asigurări sociale plus taxele plătite de către angajator, din care se scad eventualele subvenţii de care beneficiază acesta. Sumele prezentate nu cuprind banii cheltuiţi pentru recrutarea salariaţilor, pentru traininguri şi nici pentru îmbrăcămintea specială destinată angajaţilor procurată de companie.

Diferenţele în interiorul Uniunii Europene la acest capitol sunt uriaşe. Comparativ cu bulgarii, care sunt cei mai ieftini angajaţi, cei mai scumpi din UE, adică cei suedezi, îi costă pe oamenii de afaceri câte 39,2 euro/oră, adică de aproape 11 ori mai mult, potrivit datelor pe anul trecut, centralizate de Eurostat. La mică distanţă faţă de Suedia se plasează Danemarca, a doua în topul celor mai costisitori salariaţi, cu un cost orar al forţei de muncă de 38 euro. Urmează Belgia, cu 37,2 euro, şi Luxemburgul, unde costul este de 34,6 euro/oră. Un nivel apropiat este regăsit şi la francezi: 34,2 euro/ora de muncă.

În aceste condiţii, nu este de mirare că firmele din statele vechi europene s-au reorientat către sud-estul Europei. Această zonă, pe lângă cheltuieli mai mici cu angajaţii, are şi avantaje precum proximitatea spaţială sau lipsa barierelor comerciale, comparativ cu alte pieţe cu mult mai ieftine, precum China sau India.

În plutonul din care facem parte alături de bulgari se mai regăsesc state precum Lituania (5,8 euro/ora de muncă), Letonia (6 euro), Polonia (7,4 euro) şi Ungaria (7,5 euro).

Şapte lucruri care îi sperie pe investitori

Observăm că, deşi firmele suportă un cost cu 40% mai mic cu angajaţii români decât cu cei polonezi sau unguri, de multe ori îi preferă pe aceştia. Care sunt motivele?

În primul rând, starea proastă a infrastructurii rutiere şi feroviare din România au speriat foarte mulţi potenţiali investitori de-a lungul timpului. Deseori, drumurile româneşti nu sunt nici măcar reparate, nemaivorbind de noi investiţii. Iar căile ferate române sunt într-atât de învechite, încât oamenii de afaceri nu-şi permit să piardă atât de mult timp pentru a-şi transporta mărfurile. Asta spre deosebire de vecinii noştri unguri, care au făcut la timp investiţii în infrastructură şi, din acest motiv, ne-au luat de sub nas destui investitori.

Un alt dezavantaj al mediului de afaceri intern este impredictibilitatea. Întrebaţi ce îşi doresc să facă Guvernul României, oamenii de afaceri răspund că să menţină reglementările predictibile, deoarece o lege rea este mai bună decât să fie schimbate regulile în timpul jocului. Cu atât mai mult cu cât schimbările care au fost făcute în ultimii ani au fost mai mult în dezavantajul firmelor, urmărind doar să aducă bani la buget.

Însă şi fără să criticăm schimbările din ultimii ani, avem hibe mari în sistemul fiscal, care îi fac pe proprietarii de afaceri să caute mereu tot felul de tertipuri şi subterfugii pentru a fenta statul. Un exemplu este dubla taxare a profitului: proprietarul unei afaceri care a ieşit pe plus într-un an plăteşte, pe lângă impozitul pe profit de 16%, şi impozit pe dividende, tot de 16%, atunci când îşi scoate banii din firmă.

Dacă am avea în România doar taxe şi impozite fiscale, oamenii de afaceri ar avea mai puţine motive de critică. Din păcate, însă, o serie de taxe parafiscale împiedică orice proces legat de obţinerea unui act, fie el un aviz, o autorizaţie sau înfiinţarea unei firme.

O altă piedică de care se lovesc potenţialii investitori în România este „hăţişul legislativ”, legi şi norme legislative formulate în mod intenţionat ambiguu, pentru a lăsa loc de interpretări şi, implicit, pentru a putea deschide o portiţă de dialog, care în majoritatea cazurilor nu se finalizează decât cu mită. Tot corupţia „te ajută”, de multe ori, să obţii mai repede un act, să obţii un contract, să câştigi un concurs etc.

Cât despre forţa de muncă atât de ieftină de la noi, costul pentru o oră lucrată aproape că s-a dublat din 2005 până în 2012, de la 2,2 euro până la 4,4 euro. Şi nu asta ar fi neapărat cea mai mare problemă, având în vedere că oricum suntem cu mult sub costurile din alte ţări, ci faptul că zeci de mii de specialişti români au luat calea străinătăţii, în special după aderarea la Uniunea Europeană, în 2007, astfel încât nu ne mai putem lăuda cu personal la fel de calificat ca acum câţiva ani.