Ce s-a ales de fabricile date pe un leu
Metoda de privatizare “pe un leu” sau, după caz, un euro sau un dolar, a fost o soluţie gândită în anii 1990 şi la începutul anilor 2000 de guvernanţi pentru a rentabiliza societăţi de stat neprofitabile şi împovărate de datorii istorice. De fapt, atunci când s-a luat decizia ca statul să nu încaseze nimic pentru cedarea pachetului majoritar de acţiuni al vreunei uzine, aceasta venea la pachet cu datorii uriaşe, pe care şi le asuma cumpărătorul. Rnews prezintă societăţile vândute către investitori pentru o sumă simbolică de un dolar sau un euro şi care este situaţia lor în prezent.
Trei societăţi româneşti au fost vândute pentru o sumă simbolică. Este vorba despre IMGB, vândută în 1997 pentru un dolar, Roman Braşov şi Combinatul Siderurgic Reşiţa, înstrăinate fiecare pentru suma de un euro.
Chiar dacă pentru celelalte societăţi scoase la privatizare guvernul a încasat sume mai mari, Ilie Şerbănescu, fost ministru al Reformei în Guvernul Ciorbea, este de părere că “toate privatizările noastre au fost pe un preţ simbolic. Ce deosebire este între un dolar în cazul IMGB şi 50 de milioane de dolari la SIDEX?” Potrivit acestuia, în România, “privatizarea nu a fost folosită ca mijloc, ci ca scop în sine”. Adică, în timp ce privatizarea ca mijloc înseamnă să rentabilizezi o societate, ca scop în sine înseamnă să obţii doar înstrăinarea întreprinderilor de stat, explică analistul economic, pentru rnews.
La rândul său, Răzvan Orăşanu, fost şef al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) în anul 2006, a declarat, pentru rnews, că “privatizarea pe un euro sau pe un milion de euro nu diferă foarte mult. Trebuie să-ţi faci diligenţele dacă acel cumpărător e interesat şi dacă vrea să facă investiţii în tehnologie”. În opinia acestuia, soluţia privatizărilor pe un euro este o soluţie bună în cazul în care se poate salva o fabrică de la faliment şi ne putem asigura că investitorul va menţine timp de cinci ani obiectul de activitate. “Depinde de seriozitatea investitorului”, conchide Răzvan Orăşanu.
Ce-au fost şi ce-au ajuns
Contractul de vânzare a Întreprinderii de Maşini Grele Bucureşti (IMGB) a fost semnat în decembrie 1997 cu compania britanico-norvegiană Kvaerner, care a plătit suma simbolică de un dolar pentru pachetul majoritar de acţiuni, preluând însă şi datoriile istorice acumulate de societate, în valoare de 30 de milioane de dolari. Ulterior, în anul 2006, Kvaerner a vândut IMGB companiei coreene Doosan. IMGB şi-a păstrat obiectul de activitate, producând piese turnate şi forjate grele în principal pentru export. De la 13.000 de angajaţi, înainte de 1989, compania mai are în prezent sub 600 de salariaţi. În prezent, Doosan IMGB este unul dintre cei mai mari producători de maşini şi echipamente din România, având în 2012 o cifră de afaceri de circa 90 milioane euro.
Combinatul Siderurgic Reşiţa a trecut printr-o încercare de privatizare nereuşită, după ce s-a dovedit că americanii de la Noble Ventures, care semnaseră, în anul 2000, contractul pentru preluarea societăţii, nu aveau nici măcar suma de bani promisă pentru plata pachetului de acţiuni, nemaivorbind de fonduri pentru investiţii. După anularea contractului în 2003, situaţia companiei s-a deteriorat. În anul 2004, pachetul majoritar de acţiuni a fost vândut către compania rusă TMK pentru un euro. Ruşii au continuat activitatea siderurgică, au făcut investiţii şi anul trecut au realizat un profit de 8,22 milioane de euro, potrivit datelor raportate către Ministerul Finanţelor Publice, cu 765 de angajaţi, faţă de cei aproximativ 10.400 de salariaţi, câţi avea combinatul până la Revoluţie.
Roman SA Braşov, fosta uzină Steagul Roşu, producea, în anul 1989, aproape 13.000 de autocamioane, având 20.000 de salariaţi. O parte din producţie ajungea la export. În anii care au urmat, activitatea societăţii s-a redus treptat, iar în 2003 a fost scoasă la vânzare, fiind împovărată de datorii de aproape 92 milioane euro şi de pierderi de circa 24 milioane euro. Singura ofertă primită de APAPS (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului) a fost din partea companiei Pesaka Astana din Malaezia, pentru crearea unui parc industrial pe platforma societăţii. Pesaka Astana a plătit un euro pentru controlul producătorului de autocamioane, în schimbul promisiunii unor investiţii de 50 de milioane de euro. Pe de o parte, nici malaezienii nu au venit cu banii, iar pe de altă parte, halele uzinei au fost date prin hotărâre de guvern, în 2004, în administrarea Asociaţiei Pro-Braşov, ajungând în posesia milionarului braşovean Ioan Neculaie, care este şi astăzi proprietarul Roman SA. Afacerile societăţii, deşi au rămas cele de fabricare de autovehicule de transport, au scăzut treptat, ajungând până la 4,5 milioane de euro, în anul 2012, conform raportului publicat de societate, cu pierderi de 2,3 milioane de euro. Uzina mai are puţin peste 300 de salariaţi.
