Acasă la Brâncuşi
Motto: ”Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc...). Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut realiza eu la Târgu Jiu!”
Constantin Brâncuşi
Am urmat îndemnul marelui nostru sculptor şi, profitând de al XIII-lea Congres Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Târgu Jiu, între 30 iunie şi 1 iulie, cu titlul ”Brâncuşi 2012 / Pietrele dacilor vorbesc”, i-am însoţit pe participanţi la Brâncuşi acasă.
Mai întâi am fost chiar în satul Hobiţa, comuna Peştişani, unde, la 19 februarie 1876, s-a născut Constantin, fiul lui Nicolae Radu şi al Măriei Brâncuşi. Amândoi părinţii copilului se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor, şi, ceea ce este mai important pentru viitorul mare artist, ei erau şi tâmplari, adică prelucrau lemnul. Alături de ei mai erau şi alţi cioplitori în lemn, ba chiar şi în piatră, autori ai unor frumoase troiţe şi cruci înflorate, care s-au păstrat, de unde micul Constantin va fi avut ce admira şi învăţa.
Hobiţa se află în partea de Nord-Vest a judeţului Gorj, pe drumul ce leagă municipiul Târgu Jiu de localitatea Tismana. Străveche vatră de locuire, Hobiţa apare în hrisoave, cu denumirea Ohabiţa, abia în veacul al XVI-lea, mai precis la 30 aprilie 1518, într-un act dat la Bucureşti de Neagoe Basarab, voievod al Ţării Româneşti, lui Datco şi fratelui său Mihail, care cumpăraseră ocine în mai multe sate, între care şi Ohabiţa. Din marele ”Dicţionar Geografic al României” aflăm că, pe la anul 1900, Hobiţa era un cătun înzestrat cu două biserici de lemn şi 140 ha de pădure de stejar, care a şi favorizat dezvoltarea prelucrării lemnului.
În urma vreunei iluminări, la 11 ani, Constantin Brâncuşi fuge de acasă la Târgu Jiu, apoi la Slatina şi Craiova, unde, la 22 de ani, absolvă în numai patru ani, în loc de cinci, cât durau cursurile, trecând îndată la Belle Arte, din Bucureşti, ca în 1904 să plece, pe jos, la Paris. Se spune că îşi ţinea opincile pe umăr, ca să nu le tocească!
În Capitala Franţei, lucrează o vreme în atelierul celebrului sculptor Auguste Rodin. În anul 1914 are prima expoziţie personală la New York, după care urmează cea mai bogată etapă a creaţiei sale, iar faima şi influenţa lui asupra sculpturii mondiale este în continuă creştere. Se stinge din viaţă, la 81 de ani, la Paris, cu tristeţea că nu i s-a mai permis să-şi revadă ţara natală măcar o dată.
Din păcate, casa în care s-a născut nu s-a mai păstrat la locul ei; totuşi, cea care-i ţine locul acum a fost construită de tatăl sculptorului. E o casă frumoasă, tipic ţărănească, având doar trei încăperi, unde, alături de ceva mobilier ţărănesc specific zonei, se mai pot vedea nişte fotografii, în copie, cu Constantin Brâncuşi sau cu documente privitoare la viaţa sa. Grădina casei este frumos îngrijită, merii şi duzii plini de fructe, apa din fântână limpede, răcoroasă şi bună astâmpărătoare de sete.
Nu se află prea multe opere brâncuşiene în România, marea lor majoritate fiind răspândite în toată lumea, în cele mai mari muzee şi colecţii. Dar la Târgu Jiu, se află cel mai mare şi mai frumos ansamblu sculptural modern din lume, celebra ”Cale a Eroilor!, lucrată în cinstea şi în amintirea eroilor români din primul război mondial.
”Dacă aţi şti ce vă las!” a exclamat Constantin Brâncuşi la ultima despărţire de România, sugerând astfel că vestitul ansamblu ascunde mistere ce nu puteau fi încă dezvăluite pe la mijlocul veacului trecut. Cercetând de foarte mulţi ani capodoperele brâncuşiene, am bănuit sensuri neaşteptate, dar şi aşteptate. Unele dintre ele sugerează că artistul ar fi putut fi iniţiat în tainele Solomonarilor, ordin mistic şi misterios, cunoscut numai în mitofolclorul românesc. ”Ceea ce fac eu astăzi mi-a fost dat să fac”, a mărturisit Brâncuşi.
Cum se ştie, ansamblul de la Târgu Jiu începe cu Masa Tăcerii, înconjurată de douăsprezece scaune. În concepţiile solomonare, aceste scaune din jurul Mesei Minunate aşteaptă douăsprezece divinităţi, adică pe Cei Doi Gemeni Cereşti, celebrii ”Cavaleri Danubieni” din iconografia tracică, şi pe zece dintre principalii propovăduitori ai mesajelor divine. La rândul ei, ”Aleea Scaunelor” trimite la numărul anilor pe care-i avea Zalmoxis, transfigurat în păstorul din balada ”Mioriţa”, când a fost ucis de duşmani. Forma de clepsidră a celor 30 de scaune nu lasă nicio îndoială asupra semnificaţiei lor temporale.
Urmează ”Poarta Sărutului”, sugestie pentru Zânele din panteonul dacic, care-i alegeau pe cei meniţi să moară în luptă. Sărutul pe care-l primea eroul în clipa morţii de la una dintre aceste ”mirese” psihopompe este nemurit în balada ”Mioriţa”: ”Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o mândră crăiasă - / A lumii mireasă...” Iată ce scrie sculptorul de la Hobiţa în privinţa operei sale: ”Coloanele Templului Sărutului” sunt rodul unor îndelungi ani de căutări. La început, după mai multă vreme (peste 30 de ani) m-a purtat, constant, gândul spre eternizarea unei înalte ”Porţi”..., a unei ”Porţi” prin care se poate trece dincolo. Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi”.
În fine, ansamblul sculptural de la Târgu Jiu se încheie cu ”Coloana Infinită”, aşadar cu Columna Cerească, simbol al reîncarnărilor, al învierii, al vieţii fără de sfârşit de care se bucurau Dacii Zalmoxieni. Aceasta este Tinereţea fără Bătrâneţe şi Viaţa fără de Moarte, miracol din Celălalt Tărâm, spre care se şi înalţă. Coloana este cea ”Care îşi revine mereu din Strânsoare” sau ”Care învie mereu din Cenuşă”, sensuri deduse din forma modulelor ei. Se ştie că, la moarte, dacii preferau incinerarea, crezând deci că vor renaşte din cenuşă, ca Pasărea Phoenix, sau, după cum i se spunea în româna medievală, Finiscul.
Dar să vedem ce mărturiseşte însuşi Brâncuşi cu privire la această operă deosebită: ”Du-te! Îmbrăţişează Columna Infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr sinele Cerului!”; ”Natura zămisleşte o vegetaţie vânjoasă care creşte drept în sus, de la pământ înspre Ceruri. Iată, Coloana mea fără sfârşit trăieşte într-o grădină din România. De jos şi până sus ea are aceeaşi formă şi nu îi trebuie nici piedestal şi nici soclu – ca să o sprijine; iar vântul nu o va dezrădăcina niciodată, căci Ea va rezista pe propriile ei puteri...”; ”Coloana Infinirii se aseamănă cu o plantă exotică – la care vor să viseze (veşnic) adolescenţii. Sau ca însuşi pendulul timpului, răsturnat.” Iată încă o notă genialului artist, unde nu e vorba atât de orgoliu, cât, mai ales, de o certitudine divină: ”Coloana Infinirii va fi una dintre minunile lumii”.
