VIDEO Nicu Covaci: "Am luptat toată viaţa împotriva răului”

Muzica Phoenix cu ale sale Cantafabule şi Mugur de fluier înseamnă nu doar muzică românească unică, dar şi curajul de a fi tu însuţi, de a-ţi permite luxul libertăţii de a transmite ceea ce vrei să transmiţi, într-o vreme când gândirea liberă era un păcat, exprimarea de sine era filtrată şi cenzurată iar dacă îndrăzneai să ai opinii diferite, erai „duşman al poporului”.

Şi totuşi, cei de la Phoenix au reuşit. Urmăriţi şi persecutaţi, alungaţi până la urmă din ţară de absurdul sistem comunist, dar îndrăgiţi şi iubiţi peste măsură, trupa Phoenix a întruchipat visele şi speranţele anilor 60-70.

De curând, Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, care locuieşte de peste 20 de ani pe litoralul spaniol al Mediteranei, a vizitat România. A cântat, salvând astfel situaţia trupei Holograf care nu a putut concerta (Dan Bitman având probleme).

Liderul Phoenix a avut amabilitatea să-şi depene părţi din povestea incredibilă a vieţii sale, pentru cititorii Epoch Times România.

Povestea trupei începe prin 1961, când, Nicu Covaci (n. 1947), încă elev de liceu în Timişoara, a pus bazele unei "formaţii de chitare electrice", numită Sfinţii (după "modelul" The Shadows). Formaţia avea să rămână la acest nume până în 1964, atunci când un activist UTC le spune că nu mai pot cânta sub acest nume "mistic".

În 1965, student la Arte plastice, Nicu modifică componenţa trupei cooptându-i pe Florin "Moni" Bordeianu (student IEFS), Claudiu Rotaru, Ioan "Pilu" Ştefanovici (student Politehnică) şi Gúnter "Spitzi" Reininger (elev la şcoala de muzică).

Astfel, între 1964 şi 1966, Phoenix, cum s-au numit apoi, aveau să cânte aproape seară de seară prin cantinele studenţeşti sau cluburile timişorene mai tot ce ascultau pe la Radio Novisad sau primeau din occident : Beatles, Rolling Stones, Kinks, Byrds, Monkees sau Animals. De altfel, şi primele lor compoziţii erau tributare acestor trupe.

Anii 1971-1975 au însemnat, din punct de vedere artistic o modificare stilistică netă în sound-ul Phoenix apelându-se tot mai mult la folclorul arhaic, ritualurile păgâne şi obiceiurile precreştine, având ca rezultat o muzică unică.

Este momentul de colaborare cu Institutul de Etnografie şi Folclor şi Catedra de Folclor a Universităţii din Timişoara pentru un proiect ambiţios: poemul rock "Cei ce ne-au dat nume", prezentat în premiera la Opera din Timişoara în 1972. În spectacol era prezent şi, Valeriu Sepi (percuţie, student Arte plastice), care avea să vină cu o serie de idei originale referitoare la scenografie şi costumaţie, utilizând în spectacol: goarne, tălăngi şi capre de lemn, fiind asimilat, pentru o perioadă de timp, în trupă.

Faptul că ne-am bazat pe folclorul nostru precreştin, pe folclorul autentic, de ritualuri, de datini româneşti, aceast lucru a convins subliminal.

Phoenix a reuşit pentru prima dată să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzică modernă.

Reporter: Gândindu-ne la perioadele în care vă retrăgeaţi în munţii Semenic şi aţi scris Cantafabule, care sunt nostalgiile dumneavoastră?

N.C: Primul pas a fost ”Cei ce ne-au dat nume”. Atunci când Ceauşescu s-a întors din Coreea şi a cerut ca toată arta românească să se bazeze pe folclor, am spus: ”Da. Dacă vrei tu folclor, îţi dăm noi folclor”.

Astăzi, în România de după 90, s-a aruncat un virus care ne separă. E acel principiul dezbină şi domină, care funcţionează de mii de ani, ”divide ed impera”Fiecare este contra fiecăruia, astăzi nici nu se mai zice ”să moară capra vecinului” ci ”să moară vecinul, să-i iau capra”.

Şi am stat, m-am încuiat eu şi Kappl în casă vreo câteva luni de zile şi norocul meu, am descoperit la Electrecord, o sursă formidabilă, o arhivă de muzică arhaică, antologie de folclor, cu ritualuri precreştine. Le ascultam şi plângeam, mi se ridica părul în cap, ne uitam unul la altul şi ne curgeau lacrimile şi tremuram. Şi am ascultat, am ascultat, până am început nu să le cântăm, ci să compunem în acel stil. Deci am reuşit să facem sinteză, eu de aceea sunt mândru, că am făcut o sinteză. Noi nu cântăm folclor clasic, poate decât când am eu chef, atunci cânt şi Ciocârlia, cânt şi balada lui Ciprian Porumbescu, dar, stilul general nu poţi să îl compari cu nimic, nu există formaţie să sune ca noi şi sună româneşte, adică teme româneşti, rezolvări armonice româneşti şi tematica în text sigur că corespunde. Dar chiar dacă nu ai înţelege textul , ai spune mă asta e balcani, e aia. Deci sunt foarte mândru de acest lucru pe care l-am reuşit. Şi aşa cum spunea şi Relu [Gherghel], am avut pe cei mai buni dintre cei mai buni în formaţie. S-au schimbat, s-au perindat foarte mulţi, dar au fost cei mai buni muzicanţi. Artiştii sunt oameni hipersensibili, instabili, fără echilibru de cele mai multe ori. Dar cu atât mai mult pot să exprime mai mult, pentru că au stări, au trăiri mult mai intense. Eu asta spun, menirea unui artist este să dea, nu să ia, să dea cât poate. Eşti trist, fă-i mă să simtă ce simţi tu, eşti vesel, fă-i să sară să danseze cazacioc. Atunci eşti bun, dacă reuşeşti să transmiţi, că omul care vine în sală, el vine să primească nişte stări, el pentru stările alea vine. Eu cânt cu Zamfir de exemplu pe scenă şi văd lumea în sală cum le luceşte faţa, cum curg lacrimile, dar mă uit la el şi îi curg lacrimile şi lui. Omul ăsta nu minte. Ăsta este un artist...

Acum, la aniversarea de 50 de ani de Phoenix, Nicu Covaci este pe de o parte plăcut impresionat să constate că generaţii născute după ce Phoenix a părăsit ţara, ”au cântat cuvânt cu cuvânt toate piesele noastre”. Pe de altă parte este ”foarte, foarte supărat” pentru situaţia din ţară.

„Vin aici să dau cu ghioaga, pentru că sunt foarte foarte supărat”, este gândul cu care Nicu Covaci vine în România, spunând că este vorba de o nemulţumire generală, a unui întreg popor, nu despre nemulţumiri personale.

”La ora aceea, ceea ce se exprima, avea mai multă valoare şi mai multă greutate decât libertatea de a înjura şi a povesti tot felul de năzbâtii şi de nesimţiri, cum se întâmplă în media de astăzi...”. Iar aceasta este tot o formă de manipulare, precum şi o dovadă a nivelului scăzut de educaţie.

Nicu Covaci este supărat pe românii de astăzi pentru că şi-au pierdut idealurile şi curajul. Şi-au pierdut frumuseţea sufletească şi credinţa. Că se supun orbeşte unei manipulări generale, că nu mai gândesc şi nu au forţă civică.

N.C. Este o libertate sugerată, virtuală, adică marii conducători sunt cei mai mari mafioţi şi hoţi, iar dacă lor nu li se întâmplă nimica şi omului de rând căruia îi crapă măseaua i se pare că şi el ar putea să scape nevinovat dacă nu ar fi cinstit. Este un fel de încurajare a necinstei.

Vorbind despre România lui Nicu Covaci din perioada comunistă liderul Phoenix amintea de o Românie împărţită în două: eram noi şi ei. Şi între noi marea masă exista o anumită încredere reciprocă, noi ţineam unu la altul. Omul de pe stradă se ajuta, dacă unul se împiedica, venea altul şi îl ridica. Astăzi, în România de după 90, s-a aruncat un virus care ne separă. E acel principiul dezbină şi domină, care funcţionează de mii de ani, ”divide ed impera”Fiecare este contra fiecăruia, astăzi nici nu se mai zice ”să moară capra vecinului” ci ”să moară vecinul, să-i iau capra”. Deci diferenţa este mare şi sunt foarte decepţionat pentru că poporul nostru a acceptat atât de repede această umilinţă.

”Am luptat toată viaţa împotriva răului”

Nicu Covaci, artistul rock al anilor când rock-ul era interzis în România (considerat o muzică a Occidentului decadent) a fost mereu urmărit,(alături de ceilalţi Phoenix), controlat, ascultat, verificat, persecutat la şcoală, la examene, a fost apoi rând pe rând interzis, hărţuit, ameninţat. A avut curajul de a merge mai departe dar a plătit scump îndrăzneala de a fi altfel şi de a-şi împlini menirea. De-a lungul anilor, unii dintre prieteni l-au trădat, a trebuit să-şi părăsească ţara, să trăiască în exil, iar la revenirea în ţară, după 90, mama sa a fost ucisă cu bestialitate.

Şi totuşi, a rezistat, cu inima plină de a dărui mai departe, cu crezul neatins.

Am rezistat cu convingerea că dacă accepţi răul nu-ţi faci bine nici ţie nici celorlalţi şi atunci am luptat toată viaţa mea contra răului, eu pretind că nu am făcut rău la nimeni. Bun, am băgat oameni în spital, pe cei răi, deci eu pedepsesc răul, dacă îl prind. Dar vreau să fiu corect, nu risc să pedepsesc un nevinovat, dar dacă prind pe cineva care face rău cu tot dinadinsul, să-l ferească Dumnezeu. Pentru că poţi să faci rău fără să vrei, nu ştiu, mergi cu maşina calci o pisică, sau pe unul beat. Tu nu vrei, dar se poate întâmpla. Dar să aştepţi după colţ cu bâta să îi iei portmoneul, asta nu accept. Unde eşti tu Ţepeş, doamne?... De aceea pe maieurile noastre scrie ”Găseşte-ţi şira spinării şi învaţă să spui NU”.