Nicu Covaci: "Cei care încă mai pot, găsiţi-vă şira spinării şi învăţaţi să spuneţi NU"

De curând, Nicu Covaci a fost în România. Chemat iniţial pentru a ”salva situaţia” formaţiei Holograf care nu a putut concerta (Dan Bitman era bolnav), liderul trupei Phoenix a avut iarăşi săli pline, ca de fiecare dată când vine în România. Pe de o parte el a fost plăcut impresionat să constate că generaţii născute după ce Phoenix a părăsit ţara, ”au cântat cuvânt cu cuvânt toate piesele noastre”. Pe de altă parte este ”foarte, foarte supărat” pentru situaţia din ţară.

„Vin aici să dau cu ghioaga, pentru că sunt foarte foarte supărat”, este gândul cu care Nicu Covaci vine în România, spunând că este vorba de o nemulţumire generală, a unui întreg popor, nu despre nemulţumiri personale.

R: Sunteţi o legendă vie pentru patru generaţii de iubitori de muzică bună. Sunteţi promotorul unui gen muzical unic, cu texte ale căror mesaje inspirau şi însufleţeau visele de libertate ale oamenilor pe vremea când gândirea şi exprimarea libere erau interzise. Doriţi să reînviaţi acel spirit, pe care îl ştim foarte bine, al Phoenixului din anii lui de glorie? Să treziţi un pic România?

N.C: Exact. Deci noi am fost haiduci. Pe vremea aceea, pe vremea comunismului nu puteai să ieşi pe stradă să declari vreau aia, sau aia imi place, aia nu imi place. Aşa că noi am învăţat să ne exprimăm mai subtil, în aşa fel încât cenzura să ne accepte şi am învăţat să rezistăm în orice fel de situaţie. Acest lucru ne-a antrenat, suntem clari în cap, stim ce e bine şi ce e rău, de fapt ştie fiecare, numai că se ascund foarte mulţi şi astăzi continuăm acelaşi drum. Nu pot să mă bat cu toată planeta aceasta, dar în orice caz, cine trece pe la mine prin livadă îi iau centura.

Acum după 23 de ani, liderul Phoenix se declară indignat de o libertate a cuvântului degenerată şi prost înţeleasă:”în cele mai multe emisiunii de televiziune sau radiouri, numai cancanuri, numai obscenităţi, lucruri neglijabile pe vremea aceea controlată de comunişti, [...] ceea ce se citeşte în ziare, ce se vede la televizor, ce se ascultă, este sub orice critică, sub orice nivel de bun simţ”.

”La ora aceea, ceea ce se exprima, avea mai multă valoare şi mai multă greutate decât libertatea de a injura şi a povesti tot felul de năzbâtii şi de nesimţiri, cum se întâmplă în media de astăzi...”. Iar aceasta este tot o formă de manipulare, precum şi o dovadă a nivelului scăzut de educaţie.

”Deci nu se mai îndoapă lumea decât cu tâmpenii şi asta este iarăşi o manipulare - se vrea ca omul să rămână la un nivel jos. La şcoală nu se mai învaţă nimic. M-am prins de asta în Germania, unde am predat vreo 8 ani de zile. Nu se învaţă nimic, pentru că ăia nu ştiau nimic. Deci era în clasa a X-a şi el nu ştia unde se termină Europa, până unde-i Europa. A trebuit eu să îi desenez. E nevoie de braţe de lucru ieftine. Pentru asta se face acum şi concurenţă, să vină turci, să vină ăia, ca să ne facă nouă concurenţă, ca să fim şi mai ieftini dacă se poate. Deci este o boală. Aceşti oameni sunt nişte bolnavi. Ar trebui luaţi şi închişi într-o casă de nebuni. La ce le trebuie miliarde? La ce îţi trebuie miliarde?! Când etnii întregi mor de foame, deja etnii întregi mor de foame pe planeta asta. Le-au luat tot, ăia au avut diamante, ăia au avut petrol, le-au luat tot, îi lasă să moară de foame. Şi lor nu le ajunge nici acum. Ce-i asta?! Asta e democraţie şi libertate? Există un nivel, toată lumea de pe această planetă poate fi satisfăcută, poate să trăiască bine, e loc pentru toţi, e mâncare pentru toţi, e băutură pentru toţi. De ce unii vor să ia tot? În câte mii de ani poate ăla să-şi consume miliardul?

Foştii comunişti din trecut ”sunt astăzi mari şefi”. ”Există o manipulare generală ca să fim discreditaţi”.

Întrebat cum îşi explică această decădere morală generală în România şi dacă, nu cumva, cenzura şi opresiunea din timpul comunismului au răbufnit după 89 în alte direcţii, Nicu Covaci precizează că, de fapt, capitaliştii de astăzi sunt foştii comunişti din trecut:"În bună parte sunt cei care ştiau exact unde sunt sursele, care ştiau exact cum se petrec lucrurile, care ştiau exact cum se trag sforile şi care astăzi sunt mari şefi. Am o piesă care este cenzurată şi astăzi, există un singur post de radio care o dă. Piesa se cheamă ”În umbra marelui urss” , scris cu doi de ”s” şi într-adevăr în piesă spun ”timpul vostru s-a scurs în umbra marelui urs”, ce mai căutaţi aici?

Artistul aminteşte şi de faptul că suntem tributari atitudinii noastre mioritice prin care stăm pasivi, chiar apatici în faţa dezastrului extins prin care trece ţara: ”În primul rând există o baladă care ne-a ştampilat pe vecie, o baladă a unei mioriţe. Eu vin şi le spun: ”oameni buni, vine lupu‘!” şi ei toţi ”beee beee". Pe de altă parte, există o manipulare generală ca să fim discreditaţi. România a fost una din ţările cele mai bogate din Europa, noi am fost camera de cereale a Europei, iar la ora asta importam şi pită şi ouă şi grăunţe din alte părţi. Deci lucru a fost bine gândit, bine făcut şi au reuşit în mare parte, în afară de a ne încărca cu datorii, să ne facă să nici nu le mai putem plăti vreodată. Deci tot ceea ce este productiv în ţara asta a ajuns pe mâna unor privaţi, care nu se vor obosi să scape statul sau poporul de probleme”.

Versurile multor cântece se adresează acestor comunişti camuflaţi. În ”Hăituit” (”fără casă fără drum, pe pielea mea am învăţat ce să fac şi ce să spun”) autorul îşi poate exprima atitudinea de frondă mai direct decât o putea face în anii 60, prin cântece legendare ca ”Nebunul cu ochii închişi”, ”Şi totuşi sunt ca voi”, ”Hei, tramvai”, care erau nişte aluzii subtile, naive, copilăreşti, adică noi nu aveam forţa pe care o avem astăzi după ce am dobândit atâtea informaţii.

”Este o libertate sugerată, virtuală[…]. Este un fel de încurajare a necinstei”.

R: Şi iată-vă întors pentru a trezi din nou generaţia care pare adormită de toată această aşa zisă libertate. Practic nici nu ştiu dacă este capitalistă sau este o decădere generală.

N.C: Este o libertate sugerată, virtuală, adică marii conducători sunt cei mai mari mafioţi şi hoţi, iar dacă lor nu li se întâmplă nimica şi omului de rând căruia îi crapă măseaua i se pare că şi el ar putea să scape nevinovat dacă nu ar fi cinstit. Este un fel de încurajare a necinstei.

Vorbind despre România lui Nicu Covaci din perioada comunistă liderul Phoenix amintea de o Românie împărţită în două: eram noi şi ei. Şi între noi marea masă exista o anumită încredere reciprocă, noi ţineam unu la altul. Omul de pe stradă se ajuta, dacă unul se împiedica, venea altul şi îl ridica. Astăzi, în România de după 90, s-a aruncat un virus care ne separă. E acel principiul dezbină şi domină, care funcţionează de mii de ani, ”divide ed impera”. Fiecare este contra fiecăruia, astăzi nici nu se mai zice ”să moară capra vecinului” ci ”să moară vecinul, să-i iau capra”. Deci diferenţa este mare şi sunt foarte decepţionat pentru că poporul nostru a acceptat atât de repede această umilinţă.

”Mai există şi astăzi oameni cinstiţi, curaţi, capabili să dea şi ultima haină de pe ei...”

R: Care este acum mesajul Phoenix? Vă întreb asta pentru că spuneaţi cândva că a face artă înseamnă a comunica un mesaj şi trupa Pheonix a comunicat întotdeauna un mare mesaj pentru România, pentru nişte generaţii.

N.C: Este ceea ce afirm şi astăzi când nu mai suntem nici tineri, nici frumoşi, dar suntem credibili. Noi am avut mesaj, în piesele noastre, uite, din 150 de compoziţii câte am, una sau două dacă sunt de dragoste, restul sunt toate piese cu mesaj, cum a cerut şi tovarăşul Ceauşescu, ”arta noastră să aibe mesaj, să nu facem artă pentru artă”, numai că nu le-a plăcut mesajul nostru.

R: Era invers, probabil, decât ceea ce vroia partidul.

N.C: Da. Şi ne-au interzis pe chestia asta. De câteva ori am fost interzişi. Am cântat în continuare interzişi. Noi nu avem lozinci. Noi nu am spus vreodată sus ăia, jos ăia, stânga, dreapta, ăla, celălalt. Dar faptul că ne-am bazat pe folclorul nostru precreştin, pe folclorul autentic, de ritualuri, de datini româneşti, aceasta subliminal a convins.

L-am întrebat despre rolul tradiţiilor din muzica Phoenix, acele tradiţii care reuşesc să aducă o umanitate poate pierdută astăzi. Nicu Covaci crede în existenţa oamenilor cinstiţi, curaţi, capabili să dea şi ultima haină de pe ei, pe care i-a găsit în sate necopleşite de civilizaţia de astăzi. Odată, după un concert în Iaşi, trebuiau să ajungă a doua zi în Cluj. Dar era iarnă, ger, iar prin munţi le-a îngheţat motorina autocarului cu instrumente. Au coborât într-un cătun şi deşi era în toiul nopţii, omul la care bătuse în geam, i-a omenit cu ce avea şi a mobilizat şi pe alţii să ajute autocarul să pornească. Am vrut să îi dau 100 de lei sau ceva. ”Nuuu. Cum să dai bani?! Mereţi!” Îţi dai seama? Uite mi se face pielea de gâscă şi acum. Unde mai întâlneşti asta? În ce ţară te-ntreb? Şi mai am exemple de genul acesta.

Şi ne-a mai dat un exemplu, când a rămas cu motocicleta, fără lumină, noaptea, pe podul de la Cernavodă, când, tot aşa, bărbaţii dintr-un birt s-au sculat, s-au dus acasă, au venit cu nişte lăzi din acelea de lemn cu scule. ”Mata bea şi tu o bere acolo” şi ei s-au dus să ciocănească, iar după o vreme au spus, ”Na, acuma puteţi pleca mai departe”. Atunci a fost şi o parte amuzantă a poveştii când la prima masă erau doi, la care unu s-a sculat şi a zis: ”No, eu plec acasă, că am băut destul, deja îl văd pe Nicu Covaci”.

R: Este acea ospitalitate a românilor despre care se vorbea, care spune foarte mult despre sufletul omenesc. Ne aducem aminte de concertul dumneavoastră din Craiova în care purtaţi acele cojoace miţoase, în 77, şi aţi apărut cu ele pe scenă şi eraţi de fapt speranţa unei generaţii. Oamenii vă ascultau versurile şi înţelegeau mesajele de dincolo de versuri. Poate că aceste lucruri v-au adus probleme atunci. Poate aţi dori să vorbiţi despre asta. Aţi fost vreodată ameninţat, aveţi amintiri legate de securitatea care v-a urmărit?

Bineînţeles că avea. Şi Nicu Covaci a început să povestească de vremurile când încasau în două ore cât un salariu bun într-o lună, cum a fost hărţut de securitate că avea mărci şi dolari (n.red, - pe atunci era interzis să deţii valută), cum a fost pe punctul de a nu-şi putea da licenţa din cauza faptului că purta părul lung şi barbă, cum au cântat, interzişi fiind, cum, din cauza ameninţărilor a renunţat la cetăţenia română şi cum, într-un final, a trebuit să plece din ţară. Băieţii mei repetau, m-am dus la ei: ”Băieţi eu tre să o tai, nu mai sunt român”. Au început să plângă ăştia. Zic: ”Mă, vă las instrumente, vă las tot cântaţi, cântaţi, cântaţi că cine ştie”. Am dat un telefon, a venit o olandeză, am primit un paşaport roz, scria numai ”valabil 30 de zile, Amsterdam”. One way ticket to the moon. Şi am tăiat-o. Deci, am fost ameninţat, aveam probleme, de exemplu când am terminat facultatea, am terminat artele plastice, nu m-au primit la examene.

N.C: Au trimis o telegramă în toată ţara, pânâ în ulitmul cătun, nici o instituţie nu mai avea voie să colaboreze cu Pheonix, asta în '74. Şi noi până în '76 am cântat în continuare. Deci uşor nu ne-a fost. Pe stradă erau prinşi ai mei, nu numai de poliţie ci şi de UTC-işti, ăia cu cravate şi cu insigne, care te prindeau şi te tundeau. Înţelegi? Le-am făcut rost de la industria filmului de adeverinţe cum că aveam roluri de haiduci, de nu ştiu ce şi că aveam obligaţia de a purta păr lung şi barbă. Simplu nu a fost, dar am rămas pe poziţie şi rămân şi astăzi, şi rămân şi pe viitor.

R: Aveţi şi o mare calitate de lider - în fiecare moment al grupului Pheonix aţi ştiut să alegeţi cei mai buni oameni. ”Asta a fost marea lui calitate de lider din România pentru că în orice secundă, în orice clipă era cu cei mai buni oameni din ţară. Şi i-a ales şi i-a crescut şi acesta este Nicu Covaci”, a precizat organizatorul de spectacole şi impresarul Aurel Gherghel.

N.C: Prin Pheonix au trecut vreo 40 de oameni, nu 14, 40 şi nu am dat afară pe nimeni. Şi-au luat tălpăşiţa crezând că le merge mai bine altundeva. Pe ăştia care i-am scos ”afară”, pe riscul vieţii mele, i-am scos peste cinci graniţe afară i-am făcut oameni liberi, după jumătate de an mi-au intors spatele şi şi-au făcut ei formaţie fără mine, m-au lăsat să mor de foame. Deci volumul doi al cărţii îl scriu încă, încă nu e gata.

Era vorba de cartea Phoenix, pe care Nicu Covaci o vrea trilogie şi speră să repună pe piaţă primul volum, la care va mai adăuga un capitol. Acesta va fi folositor generaţiei tinere, care va avea ce învăţa din el. Să înveţe şi din greşelile noastre, să înveţe şi din faptul că am făcut nişte eforturi îngrozitoare şi am plătit enorm. Eu am o vorbă - ”Poţi să realizezi orice în viaţă, orice, vrei să fii preşedintele Statelor Unite, poţi, dacă plăteşti preţul. Şi aici se blochează cel mai mulţi. ”Ooo, da e scump”. Păi vrei sau nu vrei? Ori noi am plătit cum nu se poate descrie.

Preţul a fost enorm dacă ne gândim că, la puţin timp după ce s-a întors în '90, mama sa a fost omorâtă.

R: Maică-mea a plătit cu viaţa pentru faptul că noi am ajuns oameni liberi, maică-mea a fost tăiată în bucăţi şi i s-a dat foc. Simbolic. Înţelegi? Nu pentru bani. Că am găsit bani în sertar. A ars casa, câteva dulapuri nu au ars şi erau încă mărci, pentru că îi trimiteam mărci. Nu au furat nimic din casă. Şi mi-a spus căpitanul poliţiei:”Covaci vezi că ai mari duşmani, ai mari duşmani. Asta e simbolic. La noi ţiganii mai bagă cuţitu, dar 30 de lovituri de cuţit într-o bătrână...fără rost...şi dat foc...este simbolic. Ai mare grijă!”.

R: Şi nimeni nu v-a ajutat să descoperiţi cine a fost vinovatul?

N.C: După cinci ani au vrut să închidă dosarul, am făcut un scandal îngrozitor şi au luat un ţigan şi au spus ”Tu eşti”. Cine ştie ce aranjament au avut cu el, dar nu e el, precis nu e el.

Deci nu se mai îndoapă lumea decât cu tâmpenii şi asta este iarăşi o manipulare- se vrea ca omul să rămână la un nivel jos. La şcoală nu se mai învaţă nimic. M-am prins de asta în Germania unde am predat vreo 8 ani de zile. Nu se învaţă nimic, pentru că ăia nu ştiau nimic. Deci era în clasa a X-a şi el nu ştia unde se termină Europa, până unde-i Europa. A trebuit eu să îi desenez. E nevoie de braţe de lucru ieftine

R: V-aţi văzut dosarul la CNSAS?

N.C: N-am vrut, că nu am vrut să ştiu câţi dintre prieteni mei... pentru că eram sigur că tot al II-lea, al III-lea, din gaşcă, era pârâtor la Securitate. Eram sigur, pentru că ştiau tot ce mâncăm, ce bem, cu cine mergem în pat, cu cine mergem la plimbare, ce vorbeam. Se ştia tot şi nu îmi era frică.

La insistenţa prietenilor a căutat dosarul Phoenix, dar i s-a răspuns că nu există. După câţiva ani l-au chemat şi i-au arătat 3 file galbene scrise la maşină. Pe una scria: ”Pe strada Moţilor numărul doi s-a oprit o maşină şi a coborât o pereche şi a intrat în casă şi au ieşit şi au plecat”. Asta e tot. Totul despre Pheonix. Este bătaie de joc. Uitaţi-vă şi la cetăţenia mea. Mi-au acordat cetăţenia română. Şi cum?! Pe diploma aceea scrie ” Nicolae Covaci, născut în România, în satul Chizdia, din George şi Maria, în '62. Adică nimic nu se potrivea. Le-am spus, renunţ. Rămân neamţ.

Faptul că ne-am bazat pe folclorul nostru precreştin, pe folclorul autentic, de ritualuri, de datini româneşti, aceasta subliminal a convins.

Phoenix a reuşit pentru prima dată să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă.

R: Gândindu-ne la perioadele în care vă retrăgeaţi în munţii Semenic şi aţi scris Cantafabule, care sunt nostalgiile dumneavoastră?

N.C: Primul pas a fost ”Cei ce ne-au dat nume”. Atunci când Ceauşescu s-a întors din Coreea şi a cerut ca toată arta românească să se bazeze pe folclor, am spus: ”Da. Dacă vrei tu folclor, îţi dăm noi folclor”.

În anii 1964-1966 Phoenix cânta prin cantinele studenţeşti şi prin cluburile din Timişoara Rolling Stones, blues, Beatles şi chiar şi compoziţiile lor din anii '60 sunt tributare stilului acelor trupe.

Şi am stat, m-am încuiat eu şi Kappl în casă vreo câteva luni de zile şi norocul meu, am descoperit la Electrecord, o sursă formidabilă, o arhivă de muzică arhaică, antologie de folclor, cu ritualuri precreştine. Le ascultam şi plângeam, mi se ridica părul în cap, ne uitam unul la altul şi ne curgeau lacrimile şi tremuram. Şi am ascultat, am ascultat, până am început nu să le cântăm, ci să compunem în acel stil. Deci am reuşit să facem sinteză, eu de aceea sunt mândru, că am făcut o sinteză. Noi nu cântăm folclor clasic, poate decât când am eu chef, atunci cânt şi Ciocârlia, cânt şi balada lui Ciprian Porumbescu, dar, stilul general nu poţi să îl compari cu nimic, nu există formaţie să sune ca noi şi sună româneşte, adică teme româneşti, rezolvări armonice româneşti şi tematica în text sigur că corespunde. Dar chiar dacă nu ai înţelege textul , ai spune mă asta e balcani, e aia. Deci sunt foarte mândru de acest lucru pe care l-am reuşit. Şi aşa cum spunea şi Aurel [Gherghel], am avut pe cei mai buni dintre cei mai buni în formaţie. S-au schimbat, s-au perindat foarte mulţi, dar au fost cei mai buni muzicanţi. Artiştii sunt oameni hipersensibili, instabili, fără echilibru de cele mai multe ori. Dar cu atât mai mult pot să exprime mai mult, pentru că au stări, au trăiri mult mai intense. Eu asta spun, menirea unui artist este să dea, nu să ia, să dea cât poate. Eşti trist, fă-i mă să simtă ce simţi tu, eşti vesel, fă-i să sară să danseze cazacioc. Atunci eşti bun, dacă reuşeşti să transmiţi, că omul care vine în sală, el vine să primească nişte stări, el pentru stările alea vine. Eu cânt cu Zamfir de exemplu pe scenă şi văd lumea în sală cum le luceşte faţa, cum curg lacrimile, dar mă uit la el şi îi curg lacrimile şi lui. Omul ăsta nu minte. Ăsta este un artist, ăsta este un Dumnezeu.

Cu atât mai mult, gestul Phoenix (gest simbolic) de a pleca din ţară a rănit pe mulţi. Fuga lor, ascunşi în boxe este descrisă pe larg în carte.

N.C: Aveam o instalaţie foarte mare cu care se cânta pe stadioane. Pregătisem între timp, ştiam exact ce am de făcut, tăiasem nişte gratii de la camion şi le-am lipit cu silicon, ca în cazul în care ăştia pun pecete în spate să pot să-i scot prin aerisirea aia. […] Au venit toţi în afară de Baniciu.

Chiar urmăriţi pas cu pas de securitate, pentru ei, tinerii talentaţi şi adoraţi de o întreagă generaţie, desprinderea definitivă de ţară şi de cei din ţară nu a fost uşoară. Iar Nicu Covaci povesteşte hâtru despre ezitările colegilor săi, care încercau să mai amâne gestul final.

Zice Ţăndărică: ”Hai mă să ieşim la Continental” să mai facem nu ştiu ce. Zic ”Ieşim băieţi, ieşim definitiv, acum ori niciodată” şi erau în sandale şi în maieu. ”Aşa cum sunteţi. Vedeţi este o poziţie de yoga”, m-am băgat acolo le-am arătat, am mers, am plecat. Singura care ştia era maică-mea, ea a pus pânză neagră în faţă, că erau scoase difuzoarele. Dacă bagă cineva lanterna să nu se vadă că lipsesc difuzoarele. Deci ea a ştiut. ”Nicule, dacă tu crezi că trebuie să o faci, fă-o”. Orice mamă ar fi spus ”Doamne fereşte nu o face”. Ea a zis ”Fă-o”, dar a plătit.

Şi la graniţă, am ajuns acolo la Dunăre, vedeam de sus, de pe munte, barajul, i-am înşurubat în boxă. Fiecare boxă avea 48 de suruburi mari, de aveam gaură în palmă... şi la Dunăre: ”Aaa, Covaci, te vom percheziţiona la chiloţi. Scoate tot”. ”Scoateţi voi dacă vreţi să vedeţi”. Au deschis uşa şi când au văzut boxe până sus, că ne trebuie macara că nu ştiu ce. Eu aveam în faţă un coş cu franzele proaspete, un coş cu cârnaţi din aia de Banat, care fac poc când îi rupi şi nişte damigene. Şi mă uitam la ei şi am început să mănânc din cârnaţi. Săracii soldaţii ăia care mâncau numai varză şi fasole... zic: ”Na mă” şi s-a încins un chef, stăteau ăia pe boxe si dădeau din picioare şi cântau. Ţăndărică să vă povestească, întrebaţi-l şi pe Ţăndărică. Nu ştia unde să îşi pună capul, îi dădea în faţă, nu ştia unde să se ascundă săracul. O, Doamne. Şi după vreo două ore îmi era teamă că încep ăştia să ţipe sau ceva. Le-am dat Valium înainte şi au tăcut, au rezistat. Nu stiam ce să fac, ce să fac, că ăştia nu mă mai lăsau. Aveam o pungă cu ţigări, nişte sticle de whisky, zic: ”Na, mă luaţi” şi la un moment dat apare şeful Vămii ”Ce-i aicea Covaci? Du-te...”. M-a înjurat, că ”Să nu te mai prind vreodată, în viaţa ta să nu mai treci pe aici”. M-a trecut un fior, uite şi acum mi se face pielea de gâscă. Zic: ”Mă, îmi reuşeşte”. Vai de mine, păi ne omorau ăia, şi nu ne omorau ei, pentru că parcasem camionul aşa spre lac, deci îl băgam în lac dacă era cazul .

R: V-aţi gândit vreo clipă că s-ar putea să nu reuşiţi?

N.C: Sigur că da. Păi, toată lumea ştia. Fiecare a ştiut că îşi riscă pielea. Fiecare a fost conştient de chestia asta. Eu nu i-am obligat, le-am spus doar ”Acum ori niciodată. Vrei sau nu vrei?” Şi au fost de acord. Dincolo la sârbi nu mai era nimeni, era dimineaţă, întuneric, bariera închisă, întuneric peste tot, am dat cu pumnii în geamuri şi până s-au sculat sârbii să vadă, da...citiţi, citiţi în volumul II. Deci preţul este infernal, preţul pe care l-am plătit noi să rezistăm 50 de ani este incomparabil mai mare decât orice formaţie. Au trăit şi alţii intens, dar au luat droguri, au avut alte peripeţii, alte minuni, însă la noi nu au fost droguri şi nici măcar beţii nu au fost aşa să zici decadenţi şi bolnavi. În anii 60 într-adevăr s-au încercat tot felul de chestii, s-au cam încercat toate, n-a rămas nimic, o friptură bună, o bere bună.

Am luptat toată viaţa împotriva răului... Găseşte-ţi şira spinării şi învată să spui ”Nu”

R: Ceea ce v-a ţinut să rezistaţi a fost...?

N.C: Convingerea că dacă accepţi răul nu-ţi faci bine nici ţie nici celorlalţi şi atunci am luptat toată viaţa mea contra răului, eu pretind că nu am făcut rău la nimeni. Bun, am băgat oameni în spital, pe cei răi, deci eu pedepsesc răul, dacă îl prind. Dar vreau să fiu corect, nu risc să pedepsesc un nevinovat, dar dacă prind pe cineva care face rău cu tot dinadinsul, să-l ferească Dumnezeu. Pentru că poţi să faci rău fără să vrei, nu ştiu, mergi cu maşina calci o pisică, sau pe unul beat. Tu nu vrei, dar se poate întampla. Dar să aştepţi după colţ cu bâta să îi iei portmoneul, asta nu accept. Unde eşti tu Ţepeş, doamne? De aceea pe maieurile noastre scrie ”Găseşte-ţi şira spinării şi învaţă să spui NU”. Nu, noi spunem ”Beeee”. La orice, cu orice.

Viaţa lui Nicu Covaci a fost marcată de faptul că tatăl său a făcut închisoare politică.

N.C: Eu presupun că dacă tatăl meu nu era la puşcărie, eu astăzi nu eram aici, pentru că taică-meu era un ţăran din acela get-beget bănăţean, era un funcţionar la poliţie la ora aceea şi era legionar şi când a venit valul şi toţi legionarii au fost luaţi pe sus, toată lumea a făcut vreo nouă ani de puşcărie. A rezistat, cu ambiţia aceea bănăţenească.

”Vreau să ofer acest lucru României, Timişoarei sau Bucureştiului, să intre în Guiness Book, să aibă cel mai mare tablou pe pânză din lume”

Când a vrut să se înscrie la şcoala sportivă, tot tatăl său a fost cel care i-a spus că, cu siguranţă, îi moşteneşte talentul şi l-a sfătuit să-şi încerce şansele la arte plastice. Am făcut liceul şi facultatea de Arte Plastice, dar am renunţat să mă duc să practicm pentru că deja aveam aşa succes cu muzica, Era absurd să mă duc undeva într-un cătun să fiu profesor de desen, când noi deja eram vestiţi la ora aceea.

Am lucrat pentru oraş şi am făcut cel mai mare tablou pe pânză din lume, la Osnabruck, pe o pânză de 45 de metri pe 6, pe o ramă de oţel, care ar fi trebuit să intre în Guiness Book. Dar m-am certat cu nişte verzi că au plantat nişte pomi în faţa tabloului şi s-a zgâriat, s-a spart. Nemţilor nu le-a trecut prin cap să caute în Guiness Book şi s-a distrus tabloul, dar am filmat şi cum lucrez şi oricum ani de zile a stat tabloul acolo până au crescut copacii au fost, nu ştiu, 20 de ani, 30 de ani. Acum eu am venit cu această ofertă, vreau să ofer acest lucru României, unui oraş, Timişoara sau Bucureşti, să intre în Guiness Book, să aibă cel mai mare tablou pe pânză din lume, încă mai pot, cât mai pot. Deci fac un tablou de 50 de metri, sau mai mare dacă e cazul. Pe www.covaci.de, acolo sunt lucrări de ale mele şi se începe cu această lucrare. Sunt scene sportive, foarte dure, tabloul se şi cheamă Gladiator 2000. De ce? Eu, făcând mult sport îmi dau seama ce se întâmplă, cât de sacrificaţi sunt aceşti oameni pentru sport. Păi băieţii ăia care au milioane la bancă şi bat mingea pe maidan, ce ştiu ei despre viaţă? Ce ştiu ei despre ce se întâmplă în lumea asta? Ce filozofie au ei? Să mă ierte Dumnezeu, deci sunt sacrificaţi ca noi să batem din palme, plătim nişte lei şi ei se duc şi se omoară acolo ca noi să aplaudăm. Poţi fi mândru de o viteză, de un salt mare, de o greutate pe care poţi să o ridici, dar tot ce este extrem, este absolut. Şi am spus Gladiator 2000, mă rog. Dar se poate face în România si cu alte teme, cu teme istorice, cu altceva.

R: Aţi mai dori să continuaţi pe calea aceasta artistică vizuală?

N.C: Mi s-a oferit imediat după aceea, tot în Osnabruck, să fac cel mai mare tablou pe perete, deci pictură murală, 250 de metri, un zid din oraş, cu istoria oraşului. Eu la ora aceea ştiam că Oslabruck este cel mai mediocru oraş al Germaniei. Nu ştia nimeni de Osnabruck. E, am intrat în arhive şi am început să studiez, să văd. Mi s-a zbârlit părul. Este cel mai nazist oraş posibil iar în Oslabruck a fost arsă ultima vrăjitoare. Şi anume exista şi o tehnică de purificare, se numea ”proba apei”. Deci se rădea tot părul de peste tot, se punea şi alcool, ca să nu mai rămână nimic să fie pură, o lega cu degetul mare de la mâna dreaptă cu degetul mare de la piciorul stâng şi invers şi o lăsau în râul din oraş. Iar dacă săraca mai ieşea cumva afară, strigau”vedeţi vrăjitoarea” şi o ardeau în piaţă pe rug, dacă nu mai ieşea, nu a fost vrăjitoare. E, chestii d'astea. Şi am schiţele de la lucrarea aceea cu trecerea la creştinism, cum pe normanzi i-au făcut creştini, le tăiau capetele şi...lucruri îngrozitoare, mă rog, şi le-am prezentat pe zeci de metri hârtie din aceasta de 1,5 sau 2 metri. Şi nu au mai vrut.

R: Vă propuneţi, în muzică, în concerte, să adunaţi un pic din fonoteca Pheonix ca să transmiteţi acest mesaj al tradiţiilor pentru ca tinerii să fie conectaţi cu ceea ce sunt ei cu adevărat, cu ceea ce înseamnă România de fapt?

N.C: Categoric. Asta am vrut să facem întotdeauna. Dar nu am cântat, este foarte periculos să cânţi şi texte populare, că dintr-o dată te confundă lumea cu kitchul care se întâmplă. Deci textele noastre erau texte elaborate, culminând cu cele de la Cantafabule şi doar subliminal muzica noi transmitem pentru că, să mă ierte Dumnezeu, închizi ochii, muzica trebuie să o asculţi cu ochii închişi şi dacă se poate şi fără text. De multe ori textul strică exact starea pe care ţi-o crează muzica, de multe ori textul spune una şi muzica spune alta. Ori la noi nu se întâmplă treaba asta, la noi se potriveşte foarte bine, pentru că am avut grijă.

R: Un mesaj pentru cititorii Epoch Times.

N.C: Un singur mesaj, este mesajul formaţiei Pheonix, este mesajul rezultat din toate eforturile şi toate luptele şi toate sacrificiile făcute de Pheonix ”Celor care încă mai pot, găsiti-vă şira spinării şi învăţaţi să spuneţi Nu”.