Turcia, Israel, Iran - câştigători şi perdanţi de pe urma primăverii arabe

WASHINGTON – Revoltele intitulate "primăvara arabă" nu au afectat doar echilibrul de forţe din ţările unde au apărut, ci au avut un efect puternic şi asupra perspectivelor strategice ale ţărilor dominante din regiune: Israel, Turcia şi Iran.

La suprafaţă, revoltele arabe – în cadrul cărora sunt răsturnaţi dictatori şi se scandează slogane în favoarea democraţiei – pot părea ceva de dorit pentru guvernele liberal-democrate din Israel şi Turcia, şi o năpastă pentru Iran, dar o privire mai atentă relevă faptul că învinşii şi câştigătorii regionali nu sunt atât de evidenţi.

Israel

Pentru Israel, trezirile arabe au creat o "transformare dramatică" în structura procesului de pace din Orientul Mijlociu, a declarat Robert Malley, director de programe pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord în cadrul Internaţional Crisis Group (ICG) şi un fost reprezentant special al preşedintelui Bill Clinton pentru afaceri arabo-israeliene (1998-2001).

Malley a vorbit la un conferinţă sponsorizată de Consiliul privind politica din Orientul Mijlociu (MEPC), de la Capitol Hill pe 5 ianuarie, conferinţă intitulată "Israel, Turcia şi Iran în lumea arabă în schimbare".

Malley a declarat că situaţia palestiniană cântăreşte mai greu acum, din cauza schimbărilor populare din lumea arabă, pe care liderii arabi le ignoră pe riscul lor.

Istoric vorbind, viziunea strategică a Israelului a fost cea de "a anticipa ameninţările", ceea ce presupunea un simţ în identificarea ameninţărilor, a afirmat Malley. Însă această abordare este mai greu de aplicat după revoltele arabe, atunci când imprevizibilul şi incertitudinea maselor intră în ecuaţie. Este imposibil de ştiut care va fi ameninţarea în următorul an, a spus el.

"Una e să dezvolţi o anumită poziţie strategică în Egipt, atunci când la putere se află preşedintele Mubarak sau generalul Tantawi. Alta e când la putere este Frăţia Musulmană", a afirmat Malley.

De asemenea, Israelul trebuie să se confrunte cu realitatea că opinia publică din ţările arabe are un rol mai important decât înainte. Problema Palestinei rezonează mai profund astăzi, a spus Malley. Nici un lider politic arab nu îşi va spori popularitatea printr-o deschidere spre Israel sau prin susţinerea păcii cu Israelul, a afirmat el.

"Procesul de pace" între Israel şi palestinienii va trebui "reinventat", a declarat el. Zilele de altădată cu lideri arabi moderaţi şi un puternic rol american sunt puse în discuţie, a spus Malley.

"Cine sunt liderii arabi care vor sta alături de [preşedintele palestinian Mahmud] Abbas în cazul unui tratat de pace?" a întrebat retoric Malley.

Malley crede că Israelul va adopta o "mentalitate de menţinere pe poziţii," de aşteptare şi de acţionare cu foarte mare precauţie. Cu excepţia Siriei, modificările din ţările arabe sunt considerate în Israel veşti proaste. Dacă Israelul face ceva îndrăzneţ, asta ar fi numai împotriva Iranului şi programului său nuclear, a afirmat el.

Iran

În ultimii ani, Iranul s-a îndreptat într-o direcţie diferită de Egipt şi alte ţări din Orientul Mijlociu, începând cu reprimarea acţiunilor democratice în 2009. În Iran, "puterea şi influenţa se află din ce în ce mai mult sub conducerea liderului suprem Ali Khamenei," susţine Karim Sadjadpour, care a intervievat în trecut zeci de înalţi oficiali iranieni şi sute de intelectuali, clerici şi alte persoane, pentru ICG.

Puterea reală din spatele programului nuclear al Iranului şi rolul Iranului în Orientul Mijlociu este decis de Khamenei şi sectorul din Gărzile Revoluţionare care au acces la el. Preşedintele Mahmoud Ahmadinejad nu mai este mulţumit să stea pe margine şi lupta pentru putere între el şi liderul suprem a izbucnit, a declarat Sadjadpour în cadrul conferinţei MEPC.

Deşi a suprimat democraţia din propria ţară, Iranul a salutat în trecut mişcarea caracteristică a guvernului în Orientul Mijlociu, deoarece ea servea foarte bine intereselor Iranului. Alegerile din Liban au adus Hezbollah la putere; în Palestina a câştigat Hamas, iar în Irak domină interesele şiite. Deci, Iranul consideră că "cetăţeanul de rând are mult mai multe în comun cu viziunea Teheranului asupra lumii decât cu cea a Vestului", a spus Sadjadpour.

Dar rezultatul real a fost mixt. Sadjadpour a declarat că Iranul nu a anticipat revolta din Siria. Siria este "singurul aliat consecvent" al Iranului. "Înlăturarea regimului lui al-Assad ar fi o lovitură extraordinară pentru Teheran."

Există deja rapoarte conform cărora Iranul a ameninţat că va suspenda finanţarea Hamasului dacă acesta îşi mută sediul din Damasc în Doha, Qatar, a dezvăluit Sadjadpour.

Influenţa Iranului asupra Hezbollahului cu sediul în Liban - "bijuteria din coroana revoluţiei iraniene" - va fi foarte dificil de menţinut, a afirmat el. Hezbollah a fost creat cu sprijin financiar din Iran la începutul anilor 1980, după ce Israelul a invadat Libanul.

Turcia

Turcia este adesea dată drept model pentru Orientul Mijlociu, şi se poate afirma că Turcia a fost marele câştigător al primăverii arabe. Ea este în acelaşi timp un stat modern, islamic şi democratic. Nimeni nu a mai reuşit asta înainte, susţine Sadjadpour. Turcia datorează forma sa actuală Partidului islamist al Dezvoltării şi Justiţiei (AKP), care a câştigat alegerile din 2002.

În ciuda originilor islamice ale AKP, guvernul Turciei este laic. Atunci când prim-ministrul turc Taryip Erdogan a vizitat de curând Egiptul şi a susţinut că Egiptul ar trebui să fie o ţară laică, poziţia aceasta a "şocat Frăţia Musulmană", a declarat profesorul Omer Taspinar, care a vorbit în cadrul conferinţei MEPC. Taspinar predă la US Naţional War College şi este director al Proiectului Turcia de la Brookings Institution.

Potrivit lui Malley, principalul motiv pentru ascensiunea Turciei în regiune este că aceasta "susţine cauza Palestinei", care este populară în rândul lumii arabe. De exemplu, Erdogan a câştigat popularitate când a plecat de la o conferinţă organizată la Davos, Elveţia, în 2009, pentru a protesta faţă de discursul preşedintele israelian Shimon Peres care apăra ofensiva Israelului asupra Gaza.

Deşi Turcia este membră a NATO şi a avut legături militare cu Israelul până la incidentul cu flotila pentru Gaza, ea a încercat în trecut să menţină relaţii bune şi cu vecinii săi, Iranul şi Siria. Ministrul de externe al Turciei, Ahmet Davutoglu, a proclamat politica "fără probleme cu vecinii", menită să instituie o zonă de pace şi linişte între vecini.

Politica sa nealiniată a condus Turcia, alături de Brazilia, să voteze împotriva noilor sancţiuni impuse Iranului în iunie 2010. Taspinar susţine că Turcia nu vrea să dea impresia că urmează politica externă occidentală. Mai degrabă, ea afirmă că doreşte "soluţii regionale pentru probleme regionale", a spus Taspinar.

Cu toate acestea, colapsul brusc al relaţiilor Turciei cu Siria, Irak, Iran şi Israel a forţat Turcia să renunţe la doctrina "fără probleme", a relatat Taspinar. Relaţia Turciei cu Iranul s-a răcit când Turcia a convenit anul trecut să găzduiască radare, ca parte a apărării anti-rachetă a NATO.

Taspinar a afirmat că o rămăşiţă pozitivă a abordării turceşti este evitarea diviziunii sunite-şiite. Turcia, ca stat laic, nu este de acord cu Arabia Saudită şi agendele sectare ale Iranului, şi este o voce pentru pace în această diviziune care duce la violenţe în Irak şi Siria.

Toţi cei trei vorbitori au convenit ca Egiptul post-Mubarak îşi va recupera rolul de lider în lumea arabă. Chiar şi în starea sa actuală haotică, Egiptul a avut o influenţă mai mare decât Turcia în problema palestiniană. Egiptul a intermediat un schimb de prizonieri care l-a implicat pe israelianul ţinut în captivitate, Gilad Shalit. Reconcilierea între Hamas şi Fatah a avut loc în Cairo, deşi Turcia a încercat din greu acelaşi lucru, a mai declarat Taspinar.