Dacii şi romanii

Cu aproximativ trei secole înainte de întemeierea Romei, dacii şi romanii făceau parte din acelaşi mare neam, cu aceleaşi credinţe, obiceiuri, port şi limbă. Aveau, şi unii şi alţii, mai multe nume etnice, ca de altfel toate popoarele vechii Europe, printre care ALTINA, ALTINUM şi AM-LAIDYNA, atestate ca toponime la geţii din Dobrogea, de unde romanii şi-au mai zis şi latini.

Însuşi Virgiliu, unul dintre cei mai mari poeţi latini, afirmă, în celebrul poem ”Eneida”, că prinţul troian Aeneas i-a adus pe romani în Peninsula Italică. Cum se ştie, Troia era cetate tracică, în ajutorul căreia, după cum povesteşte şi Homer în ”Iliada”, au sărit toţi vitejii din Tracia.

În sprijinul afirmaţiei că şi dacii şi romanii aveau, la un moment dat, aceeaşi limbă, vine un imn creat înainte de întemeierea Romei, pe care preoţii romani nu-l mai înţelegeau, dar, pentru că-l considerau divin, îl recitau periodic: COZEULO DOI ZESO OM NIAVERO. AD PATULA COEMIS SE. IANCUS I ANES DUO NUSCERU SES DUNU SIANUS. VE VET POM MELIO SESUM RECUM. Traducerea: ”Cei doi coconi au coborât din cer. În pădure s-au adăpostit. Încă din anii fragezi ai copilăriei ei înţelegeau totul. Din tot sufletul mereu să-i invocăm!”.

E posibil ca nici preoţii daci de pe vremea lui Decebal să nu mai fi înţeles acest imn, căci şi limba lor evoluase între timp, ca şi latina. Desigur, amândouă limbile, după mai multe veacuri de separare, începuseră să difere.

Să vedem dar ce cuvinte au moştenit daca şi româna din imnul respectiv, cuvinte care – atenţie! – nu mai erau înţelese în Roma imperială: COZEULO ”prunc; mic” (cf. rom. gujălie ”pui”; gujulie ”gâză”); DOI ”doi”; ZESO ”a coborî” (cf. rom. jos); OM ”din; dinspre” (cf. rom. cum); NIAVERO ”cer; nori” (cf. rom. nour); AD ”în; înspre” (cf. rom. hăt); PATULA ”pădure”; SE ”se”; COEMIS – ”adăpost; înveliş” (cf. rom. cămaşă); SE ”se”; IANCUS ”încă”; I ”din”; ANES ”ani”; DUO ”fraged; bun” (cf. rom. duios); NUSCERU ”copilărie” (cf. rom. naştere); SES ”ei” (cf. rom. în-şişi); DUNU ”tot; total” (cf. rom. a aduna); SIANUS ”a înţelege; a asculta; a auzi” (cf. rom. a suna); VE ”cu; din” (cf. rom. pe); VET ”mult; mare” (cf. rom. bât ”bunic; moş”); POM ”suflet; abur” (cf. rom. fum); MELIO ”mereu”; SESUM ”pe (la) ei” (cf. SES); RECUM ”a invoca; a chema; a striga” (cf. rom. a ruga; a răcni).

La prima vedere, latina a moştenit mai puţine cuvinte din cele de mai sus sau le-a transformat profund forma şi înţelesul: DOI ”doi” (cf. lat. duae ”două”); NIAVERO ”cer; nori” (cf. lat. nebula ”ceaţă”); AD ”înspre” (cf. lat. ad ”la; spre”); COEMIS ”înveliş” (cf. lat. camisia ”cămaşă”); ANES ”ani” (cf. lat. annus ”an”); NUSCERU ”copilărie” (cf. lat. nascere ”a naşte”); SE ”se” (cf. lat. se ”se”); SIANUS ”a înţelege” (cf. lat. sensus ”sens”); POM ”suflet; abur” (cf. lat. fumus ”fum”); RECUM ”a invoca; a chema” (cf. lat. rogare ”a ruga”).

Imnul citat se numea ”Carmina Saliaria” şi se referea la Cei Doi Gemeni Divini, amândoi pe nume ZALMOXIS, pe care şi tracii şi romanii îi mai numeau APOLLON şi DIANA. Cercetând traca şi latina, am ajuns la concluzia că semănau între ele cum seamănă astăzi româna cu italiana. De aici şi opinia pripită a unor istorici şi lingvişti că româna s-ar trage din latină.

E de menţionat că, şi după ce au plecat de aici, romanii i-au păstrat ca zei principali pe Apollon şi Diana, ca şi dacii. Însăşi localitatea natală a Celor Doi Gemeni Divini, NETIN-DAVA ”Cetatea Naşterii”, aflată pe malul stâng al râului Ialomiţa, avea în denumire sonuri asemănătoare cu latina, anume cu nationis ”de obârşie; de naştere”. În urmă cu ceva ani, pe acel loc, a fost descoperită o statuetă de bronz aurit, reprezentându-l pe Apollon – Zalmoxis pe cal. Cu preţioasa statuetă am ilustrat şi acest documentar.

Având aceeaşi origine ca poporul roman, şi neamul dac îşi spunea ROMAN, cu varianta LOMAN, care însemna ”Strălucit; Curat; Frumos”, de unde româna a moştenit şi lumină, liman, rumen, romaniţă etc. Că amândouă popoarele ce s-au înfruntat la Sarmizegetusa aveau acelaşi nume etnic şi erau socotite ca două ramuri ale aceluiaşi neam ne-o demonstrează şi denumirile foarte apropiate cu care străinii îi numeau pe români şi pe italieni în Evul Mediu.

Aceste nume asemănătoare au fost observate şi de învăţatul cronicar Miron Costin, care scrie astfel: ”Nemţii Italienilor le zic Walschen şi nouă, Moldovenilor şi Muntenilor, iar aşa: Walachen; Franţuzii Italianului îi zic Vallon, şi nouă, Moldovenilor şi Muntenilor, Vallaque; Leşii Italianului îi zic Wloch, iar nouă, Moldovenilor şi Muntenilor, Woloszyn”. Şi în maghiară, în Evul Mediu, Român se spunea Olah, iar Italian – Olas.

Ca să nu se încurce denumirile, dacii îi numeau pe romani ROMULA ”Cei Desprinşi; Cei Despărţiţi; Pribegii” (cf. rom. ramură), în amintirea celor plecaţi cândva cu Aeneas de la Dunărea de Jos. De la ROMULA, atestat ca toponim în Dacia şi ca nume regal feminin în Moesia, româna medievală a moştenit forma Râmlean, pentru ”Roman”.

Aşadar, legenda după care numele nostru etnic ar veni de la cotropitorii de odinioară este doar o legendă, ca multe altele. De fapt, numele lor venea de la al nostru!

O altă minciună funestă, care mai e şi acum vânturată de răuvoitori, este aceea că dacii s-ar fi amestecat cu romanii, că adică, pierind mulţi bărbaţi de baştină, ar fi rămas femei disponibile, care s-ar fi grăbit să se mărite cu veneticii! În realitate, pentru daci, romanii erau ”necuraţi” şi nicio femeie autohtonă nu s-ar fi măritat cu ei, admiţând că ar fi putut trece cu vederea crimele şi jafurile pe care aceştia le-au făptuit aici.

Cu siguranţă, multe femei şi dace au pierit în luptă, ori s-au refugiat la Miazănoapte şi la Răsărit, în ţinuturile dacilor liberi, departe de Sarmizegetusa. Multe fecioare s-au sinucis, spre a nu cădea vii în mâinile duşmanilor. De altă parte, nicio familie zalmoxiană nu s-ar fi încuscrit cu cineva de altă religie.

Dacă vor fi existat totuşi şi căsătorii între autohtone şi venetici, au fost poate doar cu tracii sosiţi aici odată cu romanii, căci mulţi băştinaşi de la Miazăzi de Dunăre încă împărtăşeau credinţa zalmoxiană. Iar dacă, aşa cum se întâmplă uneori în povestirile romanţioase, vreo fată de-a locului, îndrăgostindu-se de vreun roman, ar fi trecut peste toate acestea, ea ar fi fost ucisă îndată, chiar de familia ei sau de alţi daci! Cu orgoliul neamului nostru nu se glumea pe vremea aceea.