Torţionari sfidând demnitatea: Jucam cărţí pe cadavre
Memorilalul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighetul Marmaţiei (Epoch Times România)
Ioan Chertiţie, unul dintre torţionarii României, a relatat recent despre ororile pe care le-a provocat victimelor sale din temniţele comuniste în ultimele momente ale vieţii lor.
După dezvăluirile şocante făcute de victimele torţionarului Alexandru Vişinescu - fostul comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat împotriva căruia s-a făcut plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav - ies la iveală noi mărturii cutremurătoare despre ororile comise de alţi torţionari rămaşi în viaţă şi în libertate.
Referindu-se la torturile fizice şi psihice pe care le suportau victimele din temniţele comuniste, torţionarul Ioan Chertitie, a istorisit povestea morţii fostului premier Iuliu Maniu, una dintre victimele care i-au trecut prin mâini şi care a fost supus unor chinuri crunte înainte de a-şi pierde viaţa.
"În dimineaţa zilei în care a murit a fost luat şi băgat în căruţa care îi transporta la cimitirul săracilor şi realmente a fost aruncat într-o groapă plină cu apă, ca un sac de cartofi", a povestit torţionarul la România TV.
Ioan Chertiţie a lucrat în sistemul penintenciar şi ulterior a fost şef de secţie la Penitenciarul Baia Mare, dar spune "cu toată sinceritatea" că dacă ar fi să o ia de la început, "tot meseria asta şi-ar alege-o" : "Aş face-o aşa cum am înţeles-o mai târziu".
"Mă vedeam pe secţia de deţinere cum îl privesc dispreţuitor, cu un surâs ticălos în colţul buzelor. Apoi încep să îi aplic nenumărate lovituri de baston peste faţă, spate, mâini şi picioare. Cu sete şi cu ură. Cu nemărginită ură. (...)
Ne-am crezut Dumnezei. Noi am fost Dumnezeii. Mă simţeam stăpân peste timp. Pe această secţie păşeam ţanţoş, cu o oarecare satisfacţie pentru că ştiam că deţinuţii se tem de mine. Şi asta era o satisfacţie extraordinară. Mă bucuram că mă urăsc, asta o simţeam din privirile lor când mergeau la muncă. Eram o adevărată teroare", a relatat bătrânul.
"Noi, supraveghetorii, eram ca nişte câini dresaţi. Am fost învăţaţi să urăm din toată fiinţa noastră deţinutul, hoţul şi, nu de puţine ori, cu acest baston de cauciuc, 'negrocalminul', cum îl numeam noi, supraveghetorii, am bătut de nenumărate ori deţinuţii de pe această secţie. Eram la un moment dat ca un morfinoman care îşi caută drogul. Aşa îmi căutam eu victimele", a povestit torţionarul Ioan Chertitie
Este cunoscut că pentru a răsturna ordinea socială existentă înainte de comunism, Partidul a răspândit o ideologie bazată pe "lupta de clasă", depunând mari eforturi pentru a învrăjbi păturile sociale sărace, împotriva celor mai înstăriţi, numiţi "chiaburi", precum şi o ideologie atee, care să permită comiterea crimelor odioase ce au însoţit comunismul pretutindeni.
De asemenea, un alt angajat al uneia dintre închisorile comuniste povestea că atunci când printre victimele care îşi dădeau duhul în închisoare era un preot, pe sicriul din camera în care erau puşi "supraveghetorii jucau cărţi şi se distrau".
Alexandru Vişinescu nu este singurul torţionar în viaţă. Iosif Ion Ficioru a condus Penitenciarul Suceava, închisoarea Periprava, dar şi colonia de muncă de la Poarta Alba. Specialiştii susţin că Iosif Ficioru a impus deţinuţilor un regim sever de detenţie.
Fostul deţinut Iosif Corpaş a declarat că "în colonie, în faţa unei barăci, a înşirat pe cei care urmau să fie pedepsiţi. Deţinuţilor li se acopereau ochii cu nişte ochelari orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, cum se proceda la Securitate, ca să nu se vadă aceia care judecă şi bat. Aşa orb, deţinutul era introdus în baracă, în faţa unui tribunal improvizat. În interiorul barăcii, era o instanţă în toată regula, a cărei şefie principală o deţinea căpitanul Fecioru, pentru că el era mereu în fruntea unor astfel de acţiuni."
La aceste declaraţii, Ficioru a răspuns: "Sunt aberaţii! Sunt lucruri exagerate! Nu mi-am putut permite să torturez oameni, din punctul de vedere al educaţiei pe care am primit-o de copil. Nu mi-am putut permite să înfometez oamenii".
Referitor la tratamentul pe care l-au suportat foştii deţínuţí politici, redăm mai jos o întâmplare povestită de dl Valentin Gligor, fost deţinuit politic din judeţul Sibiu:
"Pe 7 octombrie 1960, întors de la lucru (în agricultură), am găsit depozitată lângă gardul ţarcului o imensă grămadă de gogonele, ardei, ceapă şi alte legume aduse de la grădina coloniei pentru a fi puse în butoaie şi transformate în murături cu scopul de a fi valorificate în aprozare. Simţeam o poftă nestăvilită de a gusta dintr-un ardei. În timpul nopţii, pe jumătate adormit, ies la wc, iar privirea mi se opreşte pe muntele de legume şi cu o dorinţă neostoită de foame permanentă, lipsit de judecată, trec de sârma ghimpată, iau un ardei şi mă întorc să intru în ţarc. De la câţiva metri se desprinde o umbră care urlă la mine: „Lasă că-ţi arăt eu ţie, ai vrut să evadezi, nu?” Caraliul de pază mă duce la maiorul Ioaniţescu, o huidumă de rrom de o brutalitate frecvent întâlnită în închisorile comuniste de deţinuţi politici. După un potop de înjurături spune:„Ai vrut să evadezi, nu?”„Nu domnule maior! Am vrut să iau un ardei pentru că îmi este foame !” răspund eu.
M-a dezbrăcat şi pus cu faţa în jos pe pardoseala din cărămidă, a aşternut un cearceaf ud pe spinare şi a început să mă lovească cu bastonul din toate puterile şi după aceea, cu piciorul încălţat cu cizmă mi-a aplicat o lovitură cumplită în cap. Am leşinat. M-am trezit în baracă tuşind şi scuipând sânge.
Dimineaţa m-a dus la fierărie, a nituit o pereche de lanţuri pe ambele picioare apoi m-a dus la izolare. Din dispoziţia călăului Ioaniţescu eram pedepsit cu şapte zile de izolare severă, aceasta însemnând că trebuia să primesc mâncare o dată la două zile, iar în rest doar apă.
Au fost cele mai negre zile din viaţa mea. După ispăşirea pedepsei încă tuşeam şi scuipam sânge. Doctorul Steinhaus a presupus că aveam una sau mai multe alveole pulmonare rupte."
