Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a IV-a

"Cum poate fi calificată, altfel decât diabolică, mintea care a imaginat acest scenariu?", se întreabă fostul deţinut politic Eugen Măgirescu, victimă a macabrului experiment comunist intrat în istorie sub denumirea de Experimentul Piteşti.

Trecut prin etapele iniţiale de "reeducare", fostul pedagog povesteşte, în continuare, modul în care a fost obligat să devină un instrument de tortură în mâinile torţionarilor care urmăreau "compromiterea totală a tuturor patrioţilor şi iubitorilor de neam, de bine, de frumos şi de Dumnezeu", pe scurt a conştiinţei umane.

Vă prezentăm în continuare cea de-a patra şi ultima parte a mărturiei fostului deţinut politic, preluată de pe procesulcomunismului.com.

Diabolicul experiment este pus în aplicare

"Ţurcanu, cu tot comandamentul lui (Martinuş, Levinski, Stoian, doi tineri de la Academia de studii Economice din Bucureşti, de loc din Piatra Neamţ, un student în anul V de la Medicină din Timişoara, ţărănistul Juberian şi viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa) rămăsese în celularul Secţiei «corecţionale», din ce în ce mai ocupat cu torturarea şi zdro­birea noilor veniţi, pe care apoi îi trimitea în «zăcători», cu aceleaşi instrucţiuni ca şi pe noi.

La un moment dat, directorul penitenciarului, căpitanul Dumitrescu, îşi făcuse obiceiul să asiste la «reeducarea» din Camera 4-Spital; venea tot mai des, mereu însoţit de nişte sublocotenenţi de securitate, zişi «politici», şi de enigmaticul Marina, care veşnic tăcea, fie pentru că era prea cretin, fie pen­tru că voia să impresioneze. Suferinţa noastră avea parcă darul de a inspira căpitanului Dumitrescu şi însoţitorilor săi cea mai bună dispoziţie.

Am stat în «zăcătoarea» asta câteva luni, până aproape de Crăciun. Ne cam obişnuiserăm. Mâncarea se mai îmbunătăţise puţin, gardienii nu mai băteau pentru toate fleacurile, nici nu mai căutau nod în papură. Până într'o zi, când Ţurcanu, însoţit de patru inşi din «comitetul său», a pătruns în cameră. Ne-a ţinut un discurs dur, ne-a cerut la toţi să ne «reeducăm», ne-a avertizat că dacă nu vrem de bună voie, o va face cu forţa. Oamenii, neştiind ce-i aşteaptă, au rămas stupefiaţi. Totuşi, în ameninţarea lui Ţurcanu unii intuiseră parcă «ceva», mai ales că Ţurcanu îşi ţinuse discursul său sub supravegherea unui politruc. Apoi Ţurcanu ne-a mutat pe toţi într'o parte a camerei, iar el, lungit pe un prici, ne-a chemat pe toţi la el, rând pe rând, tot lungiţi pe prici, vorbindu-ne în şoaptă. Pe cei netrecuţi prin «tărbacă» se făcea că-i sfătuieşte să-şi facă «demascarea», iar celor trecuţi (cam o treime, poate ceva mai mult), ne-a spus că, la un semn al său, după ce va ţine un nou discurs, fiecare să-l luăm la bătaie pe prietenul cel mai bun, pe care de altfel ni-l desemna el.

Efectul astfel obţinut era dublu: noi ne compromiteam total, apărând drept nişte trădători, în ochii celor pe care trebuia să-i luăm la bătaie; la rândul lor, aceştia rămâneau buimăciţi şi total dezorientaţi de capcana diabolică în care se trezeau. Aşa s'a şi întâmplat. Mie mi-a revenit sarcina să-l lovesc pe Mihai Tufeanu, cel mai apropiat prieten al meu, student la Politehnică, în Bucureşti. Deja sub Antonescu făcuserăm împreună trei ani de închisoare; fusesem în casa lui, mă iubea şi îl iubeam, dar el nu ştia ce este în sufletul meu. După trei luni, când am putut să vorbim, mi-a spus că a fost bine pentru el că m'au pus pe mine să-l lovesc, că abia atunci a făcut legătura între dispariţia mea din celular şi rănile ce le dobândisem între timp. Înţelesese că «ceva» se petrece şi-şi încropise un plan cu privire la propria-i conduită.

S'a încins o bătaie îngrozitoare, în care unii dădeau iar ceilalţi se apărau, dându-şi într'o clipă seama ce însemnau gemetele şi bufniturile acelea pe care le auziseră până atunci. Ţurcanu, ca un taur înspumat, mutila pe cei care-i cădeau în mâini. Ne-a pus apoi pe toţi pe burtă, pe ciment. Apoi a dat ordin ca «bandiţii din reeducare» să treacă pe priciul mare, lungiţi pe spate, unul lângă celălalt, cu mâinile pe piept. Nouă, «reeducatorilor-călăi» ne-a ordonat să ne adunăm pe celălalt prici, şi a trecut la formarea «comitetului de reeducare», dintre oamenii lui cei mai de încredere. La început l-a pus şef pe Juberian, apoi pe Zaharia din Timişoara, student în medicină şi ţărănist, pe urmă pe Pop Cornel, student în anul IV, la Cluj, om de 29 de ani şi de o mare capacitate intelectuală. Pentru ca efectul să fie şi mai dezastruos, atât asupra noastră, a «reeducatorilor-călăi» cât şi asupra «bandiţilor în reeducare sub tortură», m'a numit şi pe mine în «comitet», alături de Apăvăloaie, din Fălticeni, ambii cunoscuţi ca patrioţi şi naţionalişti convinşi, oameni de acţiune...

De îndată ce şi-a constituit «comitetul», Ţurcanu a dez­lănţuit un adevărat iad în cameră. Oricât aş încerca, nu pot des­crie chinurile oamenilor, perversiunea acestor chinuri, milioa­nele de lovituri, privaţiunile de somn, încercările de sinucidere, parii rupţi şi schimbaţi, bătaia fiind reluată zilnic, permanent şi sub cea mai minuţioasă organizare. Nimeni n'a scăpat, fiecare bătea pe cine trebuia să bată, toţi deodată. «Bandiţii» aflaţi în «reeducare» erau obligaţi să meargă ca broasca pe ciment, făcându-se ca-l lustruiesc; noi, «reeducatorii-călăi» trebuia să-i lovim pe fiecare, de îndată ce trecea prin faţa noastră. Atâta doar că loviturile nu erau aşa de puternice, deoarece nu erau date cu ură, din contră; în orice caz era ceva ce nu se poate des­crie. Eu cred că era mai mare suferinţa noastră, a celor ce lo­veam, decât a celor loviţi. Aceştia poate că mai găseau o dimi­nuare a suferinţei lor, în faptul că sufereau în comun şi egal. Poate ca vreunul din «comitet» să fi lovit mai cu ură, dar nu-­mi vine să cred nici asta, pentru că nu se ştie cum au ajuns şi aceştia în situaţia în care se aflau."

"Cum poate fi calificată, altfel decât diabolică, mintea care a imaginat acest scenariu?"

"Gândeam că fiecare om este ca un metal. Acestea se topesc cam de la 140 de grade temperatură în sus, iar unele se topesc aproape de 2000 de grade, dar tot se topesc. Aşa şi oamenii. Unii au cedat imediat, de groaza puşcăriei; alţii la câteva palme, iar unii la mii şi zeci de mii de ciomege şi alte chinuri, dar tot au cedat. Chiar şi moartea este o dovadă că au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constituţia fiecăruia şi de locul, ca să zic aşa, ce l-a avut pe scara lui Mendeleev. Esenţialul este ca, înainte de a fi fost supuşi la aceste torturi şi chinuri inimaginabile, noi, cei închişi, am fost poate mai oameni decât cei rămaşi afară. Dar cine să înţeleagă acest adevăr?

Cei care afirmă că, dacă ar fi fost ei în locul nostru, nici nu ar fi stat de vorbă cu Ţurcanu, sau pur si simplu i-ar fi întors spatele? Aceştia uită cât de puternici erau Ţurcanu şi ai lui şi pe cine aveau ei îndărătul lor, cât de slabi, de anemiaţi şi de desfiguraţi în bătăi eram noi". Aceştia uită sau poate că nu ştiu de aşa nu­mita «lege de aur» a demascărilor. Nu numai că cine făcea pe el, de durere sau de spaimă, trebuia să-şi mănânce fecalele. Se uită sau poate nu se ştie, de asemenea, că în ziua de Bobotează se organiza o ceremonie satanică, la care parodiindu-se botezul, deţinuţii erau obligaţi să servească, în loc de sfânta aghiazmă, o gamelă cu urină, luată din hârdăul în care ne făceam cu toţii nevoile.

Ţurcanu a dez­lănţuit un adevărat iad în cameră. Oricât aş încerca, nu pot des­crie chinurile oamenilor, perversiunea acestor chinuri

Nimeni nu îndrăznea să se opună şi nici nu încerca vreo re­zistenţă căci ar fi fost imediat zdrobit. Tot ce era anticomunist trebuia să dispară sau să fie complet dezumanizat. Ceea ce se întâmpla în camera noastră, la subsol, se întâm­pla şi în alte camere, şi la alte nivele, acţiunea fiind declanşată în aceiaşi zi, exact în acelaşi timp, exact după acelaşi tipic. Aceasta este grozăvia fenomenului Piteşti! În toate camerele au băgat în aşa zisul comitet de demascări câte un om care avea priză printre ceilalţi, care era respectat şi se bucura de o anu­mită încredere generală. Bineînţeles, acesta era deja în chingile diavolului şi cunoştea de pe propria-i piele tot ce se va face şi cum se va ajunge la faimosul «salt calitativ» marxist.

În realitate, aceste «demascări» nu urmăreau altceva decât un supliment de anchetă poliţienească, strângându-se sute de mii de informaţii despre cei din afara închisorilor, care fuseseră în contact cu noi; de altfel, mulţi dintre aceştia începuseră şi ei a sosi în puşcărie. Bineînţeles, se urmărea compromiterea totală a celor mai buni dintre cei buni, a tuturor patrioţilor şi iubitorilor de neam, de bine, de frumos şi de Dumnezeu. Securitatea a aranjat astfel lucrurile încât lumea neştiutoare a început a acuza exact pe aceştia. Scopul diabolicei acţiuni de «demascare» şi de aşa zisă «reeducare» a fost transformarea pe cât posibil a tuturor deţinuţilor în informatori, pentru că, fără eforturi, direcţiile închisorilor şi stăpânii lor de mai sus să afle ce se vorbeşte în închisori sau în afara lor, ce gândeşte bietul român, oropsit, înstrăinat şi martirizat în propria-i ţară.

Cei care nu putuseră învăţa carte, dar care fuseseră pro­movaţi pe diferite trepte de conducere, de către regimul comu­nist, au ajuns să se bată cu pumnul în piept că ei au fost co­munişti şi «patrioţi» încă din faşă, au început să creadă că lo­curile unde se cocoţaseră necinstit, chiar li se cuvin de drept. De aceea, tinerii intelectuali patrioţi din închisori trebuiau să piară, tocmai pentru că fuseseră cinstiţi, altruişti, generoşi, buni români, uneori poate cam imprudenţi faţă de barbaria instaurată în ţară după 23 August 1944. Aceştia trebuiau să piară, să piară însă, pe cât posibil, de mâna propriilor lor tovarăşi de su­ferinţă şi chin. Cum poate fi calificată, altfel decât diabolică, mintea care a imaginat acest scenariu?

Între 1949 şi 1952, «demascările» şi «reeducările» din Penitenciarul Piteşti se făceau în serii de trei-patru luni fără întrerupere. Deţinuţii martirizaţi erau nevoiţi să suporte chinuri şi răstigniri pe care nici eu, care le-am trăit, nu le pot descrie în toată amploarea lor.

S-au scris în timpul demascărilor sute de mii de pagini, pentru fiecare dintre acestea. Dumnezeu mai ştie câte sute şi mii de pari s-au luat în Penitenciarul Piteşti în jurul anului 1950. Torturile diabolice, martiriul neîntrerupt şi suferinţa fără capăt au demonizat, ucis sau dus la nebunie multe mii şi mii de români, între care s'a ţesut o nevăzută pânză de compasiune, de înţelegere reciprocă, pe care timpul o scoate tot mai pregnant la lumină, în ciuda faptului că rândurile supravieţuitorilor Piteştiului se răresc pe zi ce trece.

Cancerul demascărilor şi al reeducărilor de la Piteşti şi-a trimis celulele sale distrugătoare şi la Gherla sau la Târgşorul destinat elevilor, peste tot fraţii fiind obligaţi să devină torţionari ai propriilor lor fraţi. (...)

În cei 18 ani de detenţie s'a scurs toată tinereţea mea şi a fraţilor mei de pe plaiurile subcarpatice ale Scorţenilor de pe Tazlău, Judeţul Bacău, plaiuri atestate sub acest nume cam de cinci veacuri şi jumătate. Nici o perioadă, din acest lung şir de ani în care am fost privat de libertate, nu a fost atât de dure­roasă ca perioada trăită la Piteşti. De aceea, prezentul fragment de jurnal năzuieşte numai să se adauge altor mărturii ale supra­vieţuitorilor Piteştiului, cu toţii adevăraţi martiri ai neamului românesc."

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea I

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a II-a

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a III-a

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră deFacebook.