Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a III-a

(Andrei Popescu / Epoch Times Romania)

Povestea ororilor trăite de fostul deţinut politic Eugen Măgirescu în temniţa iadului de la Piteşti continuă. Ajuns pe mâinile torţionarului Ţurcanu, care l-a maltratat cu o bestialitate greu de imaginat, fostul profesor rememorează, în continuare, următoarele etape ale macabrului experiment comunist care urmărea distrugerea conştiinţei umane.

Teroarea continuă în Moara lui Satan

"A doua zi, au început alte torturi şi ancheta. Mi-au dat nişte felii subţiri de săpun şi un vârf ascuţit de lemn, să-mi notez tot ce am de demascat, adică tot ce nu am spus la ancheta Securităţii din Suceava. Crezând că mai am de spus multe, la fiecare punct recunoscut mă chinuiau şi tot nu mă credeau. A trebuit să spun şi să exagerez fel de fel de lucruri. Mi-am acu­zat părinţii, logodnica, prietenii, pentru lucruri mici, binînţeles, despre care îmi dădeam seama sigur că nu au caracter penal, dar pentru conştiinţa mea aceasta era o grozăvie!

«Reeducatorii» erau precis informaţi de o serie de lucruri pe care le mai cunoşteam eu, pentru că trecuseră până atunci sute de tineri prin «moara lui Satan» şi toţi au fost obligaţi să demaşte tot ce ştiau şi tot ce li se păruse.

După aceea, m'au luat iar la judecat şi la bătut: de ce am învăţat carte, eu, fecior de ţăran; de ce nu m-am făcut munci­tor? «Ai vrut să te faci prefect, mă?» Şi dă-i, şi dă-i!

După ce-au crezut ei că despre alţii nu aş mai avea mare lu­cru de demascat, a urmat «demascarea personală». Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un hoţ, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m'am scuipat singur cât au vrut ei.

Eram foarte bolnav. De zece zile urinam sânge, rinichii mi-erau stricaţi, ficatul zdrobit, rănile începuseră să puroieze.

Într'o zi m'au dus la agentul sanitar, căci aveam febră mare. Se făcuse un flegmon pe rupturile feselor, mare cât pumnul, şi prinsese o coajă groasă şi tare. Agentul sanitar mi-a pus un pumn de praf galben, m'a înfăşat şi, după vreo lună de chin, mi-a trecut. Bucăţi de carne lipsesc din fese, lucru ce se poate constata şi astăzi.

Crezând că, în mare, m'au epuizat, într'o zi m'au mutat în camera de alături, unde am dat peste Popa Aurel, fostul secre­tar al lui Pătraşcu. Aurel era şi el galben-vânăt, începuse să se dezumfle. Ne-au lăsat câteva ceasuri singuri, în ideea că poate vorbim sau punem ceva la cale. Dar noi ne lămurisem deja de tot sistemul lor de crimă şi teroare comunistă din penitenciare. El, «Popicul», mi-a spus doar atât: că în prima zi, când m'au adus alături, el a numărat 980 de lovituri cu parul, dar pumnii, palmele şi dansul pe organele mele nu le-a mai putut înregistra cu aceiaşi precizie, fiind de altfel şi el aproape «mort». Pe urmă ne-au băgat în celulă doi reeducatori de la Roman, Sofronie şi Giurconiu, foşti în tineretul ţărănist, care trecuseră şi ei prin reeducare, dar ca voluntari şi iniţiatori, adepţi al lui Ţurcanu.

De la aceştia am înţeles că Bogdanovici, care fusese şeful reeducării la Suceava şi care încercase să continue şi la Piteşti, a fost «demascat» ca «oportunist» de către Ţurcanu, în «Camera 4 - Spital»; «demascarea» aceasta a fost defini­tivă, căci Ţurcanu şi-a ucis victima în cele mai groaznice chinuri, în faţa a 50 - 60 de coechipieri - «reeducatori» sau deţinuţi ce-şi aşteptau rândul la tortură. (...) Ţurcanu îşi făcuse planul cum să-i ucidă pe toţi şi cum să declanşeze acţiunea în toate penitenciarele, bineînţeles sub oblăduirea şi conducerea din umbră a Securităţii comuniste.

Înainte de a mă băga în «Moara dracilor», a venit un adjunct de ministru de interne, pe nume Sepeanu, care m'a chemat la cancelarie. Cu ochelari negri la ochi, ca să impresioneze şi să înspăimânte, adjunctul s'a făcut că vrea să stea de vorbă cu mine, amical. Şiretenie de comunist! Că a auzit că sunt un om deştept şi cinstit, că ar trebui să mă schimb, să-mi însuşesc ideologia comunistă şi celelalte... I-am răspuns că şi eu sunt de părere că noi patrioţii-naţionalişti nu mai avem nici o şansă, dar că aceasta nu constituie un motiv să devin un «altul», să mă dezic de tot ce am iubit şi apreciat în viaţă, să îmbrăţişez ideologia lor. S 'a făcut că mă felicită că sunt cinstit şi a adăugat că dacă aş fi vorbit altfel, nu m'ar fi crezut. I-a spus gardianului să mă ducă înapoi în celulă, dar am observat că i-a făcut cu ochiul. Am fost dus la «Neagra», unde am fost ţinut în beznă şi cu apă la picioare timp de zece zile; raţia în acest timp era de 100 de grame de pâine şi o cană cu apă la două zile. În sfârşit, când m'au readus în celulă, a fost pentru a mă băga direct în tărbacă «demascărilor».

După mine, în camera lui Ţurcanu au fost duşi Virgil Ionescu, o somitate în cultură, şi Nicolae Nedelcu (Ristel), cel care strigase la Tribunalul Militar din Bucureşti, când a fost ju­decat pentru crimă de înaltă trădare, fiindcă fusese şef la Facultatea de Drept: "Să fiu condamnat oricât, însă cer să mi se schimbe calificarea, din «înaltă trădare» în «înaltă şi pătimaşă iubire de ţară!». Ristel, fiind probabil mai plăpând, nu a rezi­stat în «atelierele» lui Ţurcanu: după câteva zile, l-am auzit răcnind ca nebunii, pe când ducea tineta ca s'o deşarte. Acum eram cinci în celulă, doi «reeducatori» şi trei «bandiţi», sub supravegherea lui Ţurcanu, bineînţeles, care se afla alături."

Spălarea pe creier din Camera 4 - Spital

De zece zile urinam sânge, rinichii mi-erau stricaţi, ficatul zdrobit, rănile începuseră să puroieze.

"La un moment dat, a venit în Penitenciarul din Piteşti o echipă de doctori, colonei şi procurori. Ţurcanu a dispărut din celula alăturată, împreună cu Negrilă, şi au făcut, la «corecţională», o selecţie de oameni pentru Canalul Dunăre - Marea Neagră. Au trimis câteva dube, dintre cei deja trecuţi prin «demascări», astfel că celularul Secţiei corecţionale a ră­mas aproape gol. În închisoare mai rămăseserăm noi, cei de la «muncă silnică», cu condamnări mari, cei de la «temniţă grea», un număr mic dintre cei de la «corecţională» şi ceva noi veniţi.

Ţurcanu s-a instalat în camera mare («Camera 4 - Spital», care avea cam 60 de paturi) unde i-a adunat pe toţi cei rămaşi dintre cei trecuţi prin «demascări», precum şi o parte dintre cei mai temuţi bătăuşi ai săi. Ceilalţi bătăuşi plecaseră la Canalul Dunăre-Marea Neagră, organizaţi pe brigăzi, cu «comitete de demascare-reeducare», cu oameni înnebuniţi, demonizaţi, zdrobiţi sufleteşte, dar bine încadraţi. Celor adunaţi în Camera 4-Spital, ni s'a dat pat şi saltea de paie. Erau acolo nişte cărţi marxiste, date de ofiţerii politici, şi a început «reeducarea».

Zilnic se făceau lecţii de marxism, seminarii; cine nu ştia ceva sau spunea vreun cuvânt «greşit», era ime­diat «demascat ca bandit» şi zdrobit în picioare de toţi ceilalţi, până recunoştea că a făcut-o «intenţionat». Apoi iar începea «lecţia» şi aşa, fără sfârşit. Zilnic se cântau în cor cântece co­muniste, ca Internaţionala, se prelucra istoria Partidului Comunist-Bolşevic, materialismul dialectic şi istoric precum şi pedagogia lui Macarenco.

Atunci am înţeles noi cine a fost acest «mare pedagog» care i-a depăşit şi pe Rousseau şi pe Pestalozzi. Macarenco nu fusese decât un înainte mergător al lui Ţurcanu, un Ţurcanu mai vechi! «Marele pedagog» folosise exact aceleaşi metode de reeducare şi aceleaşi procedee ca şi Ţurcanu; se înţelege cum fuseseră obţinute succesele sale miraculoase. Pacienţii lui Macarenco, după numai câteva zile de contact în celule cu «reeducatorii», veneau de bună voie la el şi cereau să li se ofere prilejul de «demascare» şi de «reeducare».

După o lună de «şcolire» în «Camera 4-Spital», sub pre­siune şi chinuri zilnice, cu sufletele într'o veşnică minciună, cu gândul concentrat să nu greşim vreo bolboroseală de-a lui Marx sau Lenin, ne-au spus că ne vor risipi în camere mari, cu «bandiţi», adică cu deţinuţi netrecuţi încă prin tortura «demascărilor» şi prin dezumanizarea «reeducărilor». Ni s'a spus ca noi trebuie să fim atenţi la tot ce vor face, la tot ce vor zice deţinuţii cu care urma sa fim puşi în contact.

Noi trebuia, de altfel, să-i provocăm şi mai apoi să organizăm «reeducarea» lor, fără să le povestim nimic din grozăviile prin care trecuserăm, să ne facem că suntem tot cei pe care ei, eventual, îi cunoşteau deja, dar că am fost bătuţi de gardieni şi că de aceea avem răni şi vânătăi peste tot. Deţinuţii de la Secţia de «muncă silnică» au fost îngrămădiţi la subsol, în trei camere, iar cei de la «temniţă grea» au fost aduşi la parter. În total, eram cam trei sute de prizonieri în tot penitenciarul, ceilalţi plecaseră la Canalul Dunăre - Marea Neagră."

Urmează cea de-a patra şi ultima parte a mărturiei fostului deţinut politic, preluată de pe procesulcomunismului.com.

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea I

Recomandăm şi Temniţa iadului de la Piteşti, un experiment venit din laboratoarele lui Satan. Partea a II-a

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii